Reportaj
Părintele Ilie Bobăianu de la Mănăstirea Slănic, Argeș, PS Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Alexandru Nicolau, iconar.

„Anastasis” sau despre reînvierea icoanei bizantine

Ștefana Totorcea, 10 Mai 2018

Anania, pictor iscusit, venise la Ierusalim trimis de Avgar, regele Edesei, ca să picteze chipul Domnului, dar nu reușea. Mântuitorul a știut și l-a chemat la Sine. S-a șters cu o mahramă pe care I s-a întipărit Chipul și i-a dăruit-o. Așadar, la început a fost Chipul. Apoi a fost Icoana.

Și abia la urmă iconarul. Simbolic, se poate spune că Anania a fost primul iconar din istorie; că nu mâna omului împlinește icoana, ci darul Domnului; și că icoana însăși este un dar de la Dumnezeu. Aceasta s-ar putea înțelege din expoziția de icoane tradiționale bizan­tine, intitulată „Anastasis” și vernisată recent la Galeria Romană din București.

Iconarii sunt zgârciți cu vorbele, dar am avut o călăuză prin lumea lor pe doamna Maria Curticăpean-Mirea, care a expus câteva miniaturi și o versiune a impresionantei icoane „Hristos Pantocrator” de la Sinai. Ea mi-a reamintit de legenda regelui Avgar și mi-a făcut cunoștință cu mulți dintre expozanți.

Alexandru Nicolau, membru în Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei Române, a explicat că, după o perioadă de de­cadență a iconografiei românești, la sfârșitul secolului al 19-lea, un sinod al Bisericii Ortodoxe Române constatase că e nevoie de reîntoarcere spre tradiție. „La începutul secolului 20 și în contextul comunismului, chiar dacă mai greu, s-au făcut eforturi pe baza cărora a crescut generația noastră.” El consideră expoziția un succes și un început bun: „Cred că se reînnoadă un lanț din care și noi facem parte. Suntem martori la învierea tradiției iconografice a Bisericii noastre. Acesta este poate și motivul pentru care expoziția a primit numele de «Anastasis» (în gr. Înviere). Noi adăugăm verigi la lanțul tradiției și păstrăm șirul pentru mai departe. Dar nădăjduim ca din lanțul acesta să fie și o verigă mai deosebită la un moment dat. De acum cred că bazele există ca un nou Andrei Rubliov să strălucească, așadar îl așteptăm”.

Contemplarea icoanei

Iconarul George Sorin Nicolae, unul dintre organizatori, subliniază și un alt aspect al demersului expoziției: „S-a născut ideea de a aduce obiectul cultic în zona culturală. Deviza noastră: «Prin cult spre cultură și înapoi»”. Nicolau afirmă că s-au convins cu greu să scoată icoana din spațiul eclezial și explică de ce: „Icoana mărturisește un mod de a înțe­lege lumea și viața și un mod de raportare la Dumnezeu. La Dumnezeu ne raportăm în genunchi. Îl înțelegem și Îl cunoaștem în slujbă, în Liturghie și în imnografie. La fel și în fața icoanei: nu cădem într-un extaz estetic, ci într-o închinare”. Așadar, icoanele „trăiesc” în spațiul și timpul cultic, nu în afara acestora. Prezent la vernisaj, PS Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a confirmat cu o întâmplare relatată de regretatul academician Virgil Cândea: când Mănăstirea Probota a fost redeschisă cultului ca mănăstire de măicuțe, restauratorii din Japonia au remarcat că procesul de degradare al frescelor a încetat.

Povestea lui Avgar arată că icoana este atât rezultatul unei relații tainice a iconarului cu Chipul reprezentat, cât și vehiculul care favorizează o relație tainică a privitorului cu acest Chip. Pentru că, odată cu Sfânta Mahramă, Mântuitorul i-a trimis lui Avgar și o scrisoare în care îl fericea că a crezut în El fără să Îl vadă. Așadar, contemplarea icoanei este menită exclusiv credincioșilor, spre ajutarea lor să devină chipuri după asemănarea celor privite. PS Părinte Ambrozie a explicat: „În biserică noi tămâiem icoanele, dar deopotrivă și pe credincioșii prezenți, pentru că ei înșiși sunt icoane după chipul și spre asemănarea lui Dumnezeu. Sunteți icoane vii”.

„Ascultare de tradiție”

Uneori, aceste „icoane vii” pot servi drept model pentru iconari. Părintele Ilie de la Mănăstirea Slănic - Argeș l-a pictat pe Avraam din Icoana Sfintei Treimi inspirat de chipul profesorului său, Mihai Dumitru: „Tocmai am fost cu dânsul în Muntele Athos și i-am făcut portretul acolo”. Când te uiți la icoană, chipul lui Avraam îți atrage parcă primul atenția.

Iconarul Răzvan Bădescu vede arta icoanei ca pe o „ascultare de tradiție”. El și soția sa, Mihaela Bădescu, semnează împreună câteva icoane din expoziție. Soția povestește: „Am urmat liceul de artă amândoi, ne-am întâlnit la facultate, am fost colegi de bancă, colegi de an, colegi de grupă și colegi de viață acum”. S-au căsătorit imediat după licență și au împreună doi copii.
Printre expozanți s-a găsit și o „echipă de familie”: prezbitera Maria Elisabeta Bonef pictează icoane, iar părintele Marian Bonef le poleiește după o tehnică străveche. Aplică foiță de aur peste un strat de bolus, argilă fină care permite șlefuirea cu piatră de agat. Părintele explică în ce constă această tehnică: „Peste acest pământ se aplică aurul, care apoi se lustruiește cu piatră de agat, ceea ce-i dă strălucirea pe care o vedeți aici. Dacă nu este bolusul dedesubt, se zgârie totul. Bolusul este un fel de suport care îți permite să lustruiești - dar numai pentru un anumit timp, pentru că după aceea se întărește și devine ca o piatră. Există icoane poleite în tehnica aceasta la Mănăstirea Sinai, în anii 500- 600”. El recomandă, pe cât posibil, „diviziunea muncii” între iconar și șlefuitor: „Șlefuirea e o muncă foarte minuțioasă și migăloasă. Te solicită. Dacă un pictor s-ar ocupa cu ea, s-ar putea să fie distras de la pictură”.

„Noi vorbim prin ce se vede”

Iconarii sunt persoane interiorizate, nu vorbesc lesne despre ceea ce fac. „Când ai foarte multe de spus, le așezi prin culoare, dar când trebuie să explici, e mai complicat”, spune părintele Ilie. „Noi vorbim prin ce se vede. Dacă voiam să vorbim, ne făceam oratori!”, glumește Răzvan Bădescu.

Altul este limbajul pe care iconarii îl folosesc: tradiția meșteșu­gului icoanei bizantine, care articulează sensuri revelatorii pentru oameni. Alexandru Nicolau spune: „Este o gramatică și o sintaxă care trebuie învățată. Nu poți face poezie într-o limbă pe care nu o cunoști. Toți trebuie să învățăm să vorbim corect ca adulți. Desigur, nu toți vom putea face poezie: nu suntem toți geniali ca Rubliov. Dar, dacă printre noi se află un nou Rubliov, el va trebui să se articuleze tot pe tradiția Bisericii și va putea străluci”. Lucru greu de înțeles pentru omul de azi, care ar vrea să-și lase amprenta pe tot ceea ce face.

Pentru mozaicarul Laurențiu Bozga, în vârstă de 30 de ani, raportarea la tradiție nu este însă povară îngrăditoare, ci, dimpotrivă, explorare a unui tezaur nesecat spre creștere continuă: „Nouă, acum, ne e foarte greu să ne imaginăm ce tehnică extraordinară aveau mozaicarii din secolul al 12-lea sau chiar al 7-lea. Cromatica aprinsă de la Ravenna noi nu mai avem curajul să o mai folosim, dar ei știau cum să o dozeze. Mozaicarul vechi este cel mai bun profesor pentru un mozaicar de azi”.

Astfel, înțelegem că tradiția nu e doar ancoră spre trecut, ci și cheie către viitor, secret al învierii. Horia Bernea scria în 1992: „Dacă omul actual va înțelege cât de sărac este în comparație cu strămoșii săi, va fi un câștig enorm pentru el. Trebuie ajutat”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!