An omagial
Angajamentul regelui Ferdinand de a fi un bun român

Angajamentul regelui Ferdinand de a fi un bun român

În Panteonul românesc al personalităților Marii Uniri, la loc de cinste se află figura regelui Ferdinand, care a avut dificila misiune de a conduce România în vremea plină de încercări a Primului Război Mondial. Misiunea sa nu a fost ușoară, căci a trebuit să ia o decizie dură - să lupte pentru noua sa patrie ori alături de Germania, locul său de naștere. Din această dilemă, regele Ferdinand a avut înțelepciunea să aleagă România. Și-a asumat ruperea relațiilor cu familia sa, sacrificând o lungă tradiție și cumva legătura nevăzută ce unea Regatul României de Imperiul German de mai bine de patru decenii. Acest mare conducător a trecut la viața veșnică în noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, după cum avea să se confirme într-un comunicat oficial.

Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, principe de Hohenzollern, s-a născut la Sigmaringen pe 24 august 1865, ca fiu al lui Leopold de Hohenzollern și al principesei Antonia. Familia sa era înrudită cu împăratul Germaniei, Wilhelm I. Un an mai târziu, unchiul viitorului rege Ferdinand, Carol I, avea să devină domnitor al României. Pentru că unica fiică a lui Carol a murit la vârsta de trei ani și jumătate, acesta și-a căutat succesorul în familia sa. Fratele său, Leopold, precum și primul său născut au declinat această ofertă. În schimb, Ferdinand a acceptat.

Acesta a fost contextul care a generat la 3 decembrie 1880 realizarea unui veritabil pact de familie sub patronajul împăratului Wilhelm, ca șef al casei de Hohenzollern, prin care Ferdinand era desemnat ca principe moște­nitor al tronului României. La acea dată, acesta avea 15 ani. Prima sa vizită în țara pe care urma să o conducă a avut loc în 1884, însă, curând, avea să se întoarcă în Germania pentru a-și desăvârși pregătirea militară, dar și educația.

Tânărul Ferdinand vorbea cinci limbi străine, avea o bogată cultură și o pasiune - botanica. Cu aceasta din urmă se va delecta mai tot timpul său liber, inclusiv în anii de domnie.

În 1889, principele moștenitor Ferdinand avea să se stabilească definitiv în regatul României, iar în 29 decembrie 1892 și-a întemeiat o frumoasă familie, prin căsătoria cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria. Curând, familia regală avea să se mărească, întrucât din această căsătorie aveau să se nască nu mai puțin de șase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mari­oara alintată Mignon (1900), Ni­colae (1903), Ileana (1909) și Mircea (1913).

Vreme de 25 de ani, Carol I și-a exercitat autoritatea asupra nepotului său, fapt care avea să se răsfrângă cumva negativ, imprimându-i viitorului monarh o anumită timiditate și fâstâceală în a reacționa cu cei din jur. Nici pentru Maria relația cu familia regală nu a fost foarte comodă, regele Carol I fiind în perma­nență un aspru critic al acțiu­nilor acesteia, pomenindu-i mereu de datoria sa de viitoare regină a țării. Nu era un secret pentru nimeni că suveranul avea o viziune austeră asupra datoriei și misiunii de rege. Într-un fel, inflexibilitatea sa în ceea ce privește datoria regală avea să fie puternic inoculată în mentalul tinerei familii, iar acest fapt s-a reflectat pozitiv în vremurile grele pe care aceasta avea să le parcurgă la scurt timp după preluarea conducerii țării.

Rege al Vechiului Regat (1914-1918)

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, scena politică europeană, dar și cea românească s-au modificat radical. Pusă în situația de a alege să lupte alături de Germania și aliații săi sau împreună cu Antanta, România a decis, la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, să rămână neutră, în ciuda dorinței regelui Carol de a merge cu Germania. Refuzul clasei politice de a-l urma pe Carol I l-a afectat profund pe acesta, iar supărarea i-a provocat chiar moartea, la 27 septembrie 1914. Dis­pa­riția de pe scena politică a bătrânului rege, făuritorul indepen­denței și Regatului mondern al României, a lăsat locul liber pentru tânăra familie ce avea să preia frâiele puterii.

Pe 28 septembrie, în Parlamentul țării, Ferdinand a rostit un discurs premonitoriu și cumva emblematic pentru întreaga sa domnie: „Dumnezeu, care după atâtea grele încercări a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să scadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit și va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român și rege să închin acestei țări”. Angajamentul său de a fi bun român și l-a respectat cu sfințenie, iar acest fapt se va vedea în curând. A doua zi după depunerea jurământului și proclamarea sa ca rege, Ferdinand a fost ales președinte de onoare al Academiei Române.

Încă de la început, regele Ferdinand a dat un puternic semnal că va merge alături de interesele țării și împotriva intereselor familiei și patriei sale germane. I.G. Duca nota în jurnalul său că regele i-a spus: „Eu sunt un rege constituțional, prin urmare, dacă țara crede că interesele ei dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică în realizarea idealului național”. Și așa a și fost, căci în 14/27 august 1916, la Consiliul de Coroană de la Palatul Cotroceni, regele a fost de acord cu decizia ca România să intre în război alături de Antantă și împotriva Germaniei, patria sa natală.

Așa cum se știe, istoria Marelui Război s-a scris cu sânge: de la Jiu, Predeal și Turtucaia și până la Mărăști, Mărășești și Oituz. În tot acest timp, regele Ferdinand, numit elogios de presa europeană drept cel mai loial suveran, est-european al cauzei Antantei, și-a făcut datoria față de România și nu s-a lăsat biruit de încercările vremelnice ale înfrângerilor din toamna anului 1916 sau de greutățile și durerile refugiului în Moldova. Mai mult, alături de regină, el a fost un stâlp al rezistenței. Rămâne memorabilă proclamația sa către soldați din 23 martie/5 aprilie 1917 prin care a promis două lucruri esențiale - reformele agrară și electorală. Ambele aveau să se înfăptuiască după război.

Reforme esențiale

În vara anului 1917, Ferdinand era pe punctul de a fi detronat de bolșevicii ruși aflați în Moldova, dar tentativa lor avea să eșueze. Anul următor, 1918, chiar și rudele sale din familia de Hohenzollern au dorit același lucru și erau pe punctul de a reuși. Ciudat este și mersul istoriei. La sfârșitul războiului, Ferdinand avea să fie singurul Hohenzollern rămas pe tron...

Cu siguranță, istoria domniei regelui Ferdinand are ca moment-cheie anul 1918. Este anul în care, pe 27 martie, Basarabia s-a unit cu patria-mamă, pe 28 noiembrie Bucovina și ultima, la 1 decembrie, Transilvania. Era tot ceea ce își puteau dori un suveran, și poporul său. Unirea era un vis împlinit, iar sacrificiile de pe câmpurile de luptă nu au fost în zadar.

După război și după recu­noașterea internațională a Unirii, regele Ferdinand și regina Maria au fost încoronați triumfal, pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. Nimeni nu știa că, din acel moment, regele avea să mai domnească doar cinci ani. În acești ani s-a adoptat o nouă Cons­ti­tuție, s-au făcut reforme și legi esențiale pentru dezvoltarea țării, iar refacerea de după război a arătat forța și puterea creatoare a acestei națiuni. Renun­țarea fiului său Carol la tron, în 1926, dar și tensiunile politice ale epocii și-au pus amprenta asupra sănătății regelui. Curând, acesta s-a stins din viață. Comunicatul oficial din ziua de 20 iulie confirma decesul regelui în noaptea de 19 spre 20 iulie 1927. Era sfârșitul domniei unuia dintre marii suverani ai Europei, rege al Regatului României Mari, care prin faptele sale va rămâne în istoria noastră drept „Ferdinand Întregitorul de neam și țară”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!