Reportaj
Anna Ahmatova, pasărea liberă a poeziei ruse

Anna Ahmatova, pasărea liberă a poeziei ruse

Adrian Agachi, 02 Septembrie 2012

"Am avut parte de toate, de sărăcie, de lungile cozi la porţile închisorilor, de teamă, de poezii pe care le păstram numai în memorie şi de poezii arse. Şi am avut parte de umilinţe şi de durere. Iar tu nu ai resimţit niciodată nimic din toate acestea şi nu ai fi în stare să înţelegi, chiar dacă ţi le-aş spune pe toate..." Cuvintele Annei Ahmatova (1889-1966) trezesc amintiri de mult uitate în inimile celor care au trecut prin ororile comunismului. Floarea poeziei ruse, cea mai titrată poe-tă a acestui popor, a fost ne-voită să îşi câştige versurile în momente de rutină, obositoare sau pline de spaimă.

Copilăria poetei nu a fost prea încântătoare. Fetiţa tristă cu ochi mari ancoraţi în infinit nu a avut parte de o familie iubitoare. S-a născut la 23 iunie 1889, lângă Ode-sa, în Ucraina de astăzi. Tatăl său era inginer mecanic în flota Mării Negre. A decis că este momentul să nu mai rămână împreună cu familia sa atunci când Anna avea doar 6 ani. Ahmatova nu este numele real al poetei, fiind un pseudonim ales după numele de fată al uneia dintre străbunicile sale. Tatăl său nu şi-a încurajat niciodată fiica să scrie versuri. Consi-dera acest lucru o pierdere de timp, dar Anna a avut mult curaj toată viaţa şi nu s-a lăsat demoralizată de această ispită timpurie. La doar 9 ani, lecturile ei cuprindeau scrierile lui Racine sau Puşkin, primii poeţi pe care i-a admirat şi cărora le-a datorat şi iniţierea în tainele rimelor. Era însă de mică destul de tăcută şi atrasă spre lectură continuă. Viaţa reală nu o interesa prea mult, decât în mă-sura în care îi deschidea apetitul poetic. Natura era singurul loc unde îşi dorea să evadeze din propria lume, petrecând o mare parte din vacanţe pe ţărmul Mării Negre. Melancolică, visă-toare, plină de o dulce reverie diurnă, Anna şi-a continuat studiile individuale. Tensiunea interioară profundă a determinat-o să caute răspunsuri la propriile întrebări în operele marilor scriitori ruşi. Tolstoi, Dostoievski, Lermontov, Puşkin sau Esenin erau întotdeauna cercetaţi cu atenţie. Ritul sacru al lecturii nu s-a întrerupt practic niciodată în viaţa ei. Aşa cum a recunoscut mai târziu, a fost fascinată de personalitatea unui personaj complex făurit de Tolstoi: Anna Karenina. Un lucru este sigur: tristeţea nu i-a lipsit nici în cele mai fericite momente.

O pasăre aflată în colivie

Căsătoria cu Nikolai Gumi-liov, un poet rus mai puţin cunoscut la vremea respectivă, petrecută în 1910, nu a fost cea mai inspirată alegere a Annei. Poate şi din cauză că scria versuri mult mai bune decât ale lui, lucru recunoscut şi de prietenii cuplului... Au avut împreună un copil, Lev, născut în 1912. Se cunoşteau de şapte ani în momentul în care au luat decizia să se căsătorească, dar se pare că nu aveau o simţire pe măsura timpului petrecut împreună. Deşi încercau să păstreze o re-laţie sinceră, lucrul acesta nu s-a putut dovedi suficient. Nikolai prefera să plece pentru perioade lungi de acasă, doar pentru a călători singur în Africa la vânătoare de lei sau pentru a-şi vizita diverşi prieteni. Anna rămânea singură, în pustiul tulburător al căminului gol. Naşterea lui Lev nu a putut să-i apropie, iar începând cu 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, legă-tura şi-a atins apogeul decrepitudinii. Îmbătrânise fiecare în calea lui, dar aceasta nu era comună. La 25 de ani, Anna divorţa de Nikolai şi îşi începea promiţătoarea carieră literară. În mod curios au rămas prieteni, chiar dacă relaţia lor de cuplu nu funcţionase mai deloc, acesta fiind un exemplu al faptului că, deşi nu s-au iubit prea mult, au ştiut să se respecte. Pasărea poeziei ruse era liberă să cânte în voie, după pofta inimii, versurile de aur ale începutului de secol XX.

Sângele spiritual al neamului nu poate fi vărsat

Începând cu 1916, revoltele bolşevice aruncă o dilemă în lumea creatorilor ruşi: mai merită să rămânem aici? Majoritatea au decis să plece cât mai departe de ţara infestată de o revoluţie falsă, care a adus doar o nouă tiranie, mult mai aspră decât cea anterioară. Anna Ahmatova a refuzat să facă acest lucru. Cu toate că prietenul ei cel mai a-propiat la vremea respectivă, Boris Antrep, i-a făgăduit clar că face tot posibilul să plece împreună cu ea în Anglia, Anna a re-fuzat. Nu dorea să plece, iar acest lucru a costat-o scump. Şi-a văzut fiul arestat inutil de trei ori, iar inima ei de mamă s-a zguduit puternic de fiecare dată. A trăit să vadă ziua în care fostul ei soţ, Nikolai, a fost împuşcat fără a fi judecat sau acuzat de ceva. Chinurile ei nu s-au oprit aici, deoarece după executarea lui a fost ea însăşi trecută în rândul celor care păreau trădători în ochii regimului. Anna Ahmatova a putut trece peste lucrurile acestea. Sângele spiritual al neamului nu poate fi vărsat. Ea a refuzat să plece în Occident şi să acuze propriii conducători, nu din laşitate sau nesocotinţă, ci din durere. Regimul comunist a durat 74 de ani, cu toate atacurile exterioare, pentru că orice prăbuşire a unui imperiu vine din interior! Anna a mers direct la ţintă: cultura, operele scrise în astfel de condiţii sunt preţioase tocmai pentru că apar sub ochii unui duşman neputincios. Nici un regim totalitar nu poate să distrugă tot ce i se pare opresiv... vine şi ziua în care oboseşte şi atunci efortul tău este mai necesar decât al celor din exterior.

"Poemul fără erou"

Acesta este titlul operei la care Anna a lucrat aproape 40 de ani, dar care a fost publicată abia postum. Anii petrecuţi în comunism au fost foarte grei pentru ea, tocmai pentru că a trebuit să se sacrifice pe sine pentru a mai putea scrie. La un moment dat, din cauza încarcerării fiului său a hotărât să facă un lucru cu care înainte nu fusese de acord: i-a scris un volum de poezii lui Stalin, dar nu a fost suficient. Lev urma să fie eliberat doar după moartea dictatorului. Abia în 1965, talentul Annei este recunoscut peste hotare, primind primele premii pentru poeziile sale. Este numită Doctor honoris causa al Universităţii Oxford şi îi este îngăduită plecarea pentru a-şi ridica premiile. A fost cântecul de lebădă al celei mai titrate poete ruse. La 5 martie 1966 se stingea din viaţă într-un sanatoriu aflat în apropiere de Moscova.

Zâmbet tăcut

Niciodată nu veţi zări un moment mai interesant decât surâsul blând al unui poem. Te cuprinde şi te duce departe într-un loc unde imaginea zugrăvită se învecinează cu dragostea şi ospăţul Împărăţiei cerurilor, adică în propria inimă. "Am şi uitat cum se zâmbeşte,/ De ger, mi-s buzele de iască./ Murit-a încă o nădejde,/Un cântec nou o să se nască./Un cântec care, fără voie,/Îmi va porni spre judecată.../Iubirea, însă, n-are voie,/Când ştie a cânta, să tacă." Dacă nu simţiţi nimic în faţa acestui poem, vă mai oferim unul. "Eşti singur azi şi-mpovărat de tine,/De slavă şi de visuri despărţit,/Dar ai rămas iubitul pentru mine,/Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit./Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare,/Mai ştii dacă trăieşti cu-adevărat?/Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare/Mărturisesc că pacea n-ai aflat./Invocă moartea inima-ţi, nebuna,/ Afurisind al soartei pas greoi,/Şi vântul de apus mi-aduce-ntruna/ Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi./Spre tine iar cum pot să viu fierbinte?/Sub cerul pal, aici, în ţara mea,/Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte,/Tu nici măcar atât n-ai cuteza!/ Tristeţi sporind, trec zile fără veste.../Ce rugăciuni de dragul tău să fac?/Iubirea mea atât de mare este,/Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac." Simţiţi suferinţă citind aceste versuri? Este normal, pentru că nu putem să fim vii, fără a ne încredinţa măcar o parte din inimă durerii. Atunci când suferi, zâmbetul devine ceva preţios, de care nu mai vrei să te desparţi niciodată, dar atâta vreme cât râzi fără măsură, până şi bucuria cea mai sfântă se transformă într-o jucă-rie nevinovată, depăşită. Anna Ahmatova nu a vrut ca oamenii să fie asemenea unor sfincşi atunci când îi citesc poeziile, dar nici precum copiii. Viaţa înseam-nă mai mult de atât, viaţa înseamnă creştere continuă… iar pentru a-l cita pe Saint-Exupéry, "orice creştere este dureroasă". Statismul este însă mai rău de atât, este pur şi simplu demonic.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!