Antimisul

Antimisul (antimension în greacă înseamnă „în loc de masă”) este o năframă în patru laturi, ţesută din in ori din mătase, pe care se află întipărită icoana punerii în mormânt a Mântuitorului. El este sfinţit de episcopul locului cu Sfântul şi Marele Mir şi are o importanţă deosebită deoarece pe el se face sfinţirea Darurilor şi fără el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie. În cusătura Antimisului se aşază Sfinte Moaşte, deoarece în primele veacuri creştine Bisericile se ridicau pe mormintele martirilor. Este aşezat întotdeauna pe Sfânta Masă din Sfântul Altar. În colţuri sunt pictaţi cei patru evanghelişti. Când nu se face slujbă, Antimisul stă pe Sfânta Masă împăturit într-o învelitoare care închipuie năframa ce acoperea dumnezeiescul cap al lui Hristos în mormânt. Originea Antimisului vine din vremea marilor prigoane împotriva creştinilor. Atunci, spre a feri Sfintele Daruri să fie pângărite de păgânii care năvăleau în biserici în timpul Sfintei Liturghii, preoţii înfăşurau Sfintele Daruri într-o pânză sfinţită şi, fugind cu ele într-un loc ferit, continuau slujba Sfintei Liturghii, întreruptă de păgâni. Şi azi, de s-ar întâmpla să ia foc biserica, în timpul Sfintei Liturghii, preotul slujitor poate, dacă e nevoie, să înfăşoare sfintele vase, Potirul şi Discul, în Antimis şi să le ducă într-un loc potrivit, unde să continue Sfânta Liturghie, Antimisul servindu-i de Masă Sfântă. Antimisul nu poate lipsi de pe nici o Sfântă Masă din bisericile în care se slujeşte Sfânta Liturghie. Fără el nu se poate face Sfânta Liturghie. În împrejurări deosebite, ca de pildă în război, pe câmpul de luptă, se poate face Sfânta Liturghie în orice loc potrivit, dacă avem Antimis.

După Sfântul Isidor Pelusiotul, Antimisul reprezintă giulgiul cu care a fost învelit Trupul Mântuitorului în mormânt. Pe marginile lui se află scris troparul punerii în mormânt: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”.

Toate antimisele cuprind numele parohiei, hramul bisericilor cărora sunt destinate şi semnătura episcopului locului. Ele se schimbă de fiecare dată când se instalează un nou episcop.

Semnificaţia teologică a antimisului vine din legătura lui cu episcopul locului a cărui semnătură o poartă întotdeauna, fiind delegaţia liturgică şi jurisdicţională a episcopului pentru preotul locului, dar şi simbolul unităţii liturgice şi sacramentale dintre ierarh şi preoţii din eparhia pe care o păstoreşte.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!