Oltenia
Apariţie editorială în Arhiepiscopia Râmnicului

Apariţie editorială în Arhiepiscopia Râmnicului

Pr. Ştefan Zară, 03 Septembrie 2018

La Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului a apărut, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, lucrarea „Pe marginea statalităţii româneşti: vechi lăcaşuri şi vechi dinastii”, semnată de academicianul Răzvan Theodorescu.

Cartea face parte din colecţia „Memoria Historiae”, completând cel de-al treilea număr. Pentru autor, „această statalitate, această păstrare a unor instituții statale fundamentale - domnie și Biserică, în primul rând -, s-a făcut și în vremea unei relative independențe, cea a secolelor XIV și XV, pe care nu o alterau vasalitățile medievale curente în cea mai mare parte a Europei, și în epoca autonomiei cu suzeranitatea Porții pe care o introdusese Turcocrația în secolele XVI și XVII, și în epoca unei dependențe totale din secolul al XVIII-lea. Sau, pentru a exprima această progresivă evoluție - ce a putut fi pe alocuri și o involuție - să recurg, ca de atâtea ori, în cazul trecutului românesc, la cuvintele istoricului național, scriind tocmai despre aceste perioade: „Cea dintâiu e a neatârnării de fapt, cea de-a doua a unei supuneri cinstite și cruțătoare față de Turci, cea de-a treia se deslușește prin ascultarea desăvârșită față de acești stăpâni. Anii 1550 și 1720 ar fi punctele de despărțire. Iar după 1859 începe, firește, epoca a patra, de neatârnare nouă, în care trăim”.

Un element definitoriu al acestei statalități este existența medievală și premodernă a dinastiilor românești, iar una dintre formele predilecte de proclamare - eclatantă chiar - a acestora sunt ctitoriile princiare concepute ca necropole, ca mausolee de familie. Lăcașuri metropolitane ortodoxe, dar mai ales lăca­șuri monastice, acestea au o istorie plină de interes atât în Țara Românească, cât și în Moldova, din vremea „întemeierilor de țară” până în cea a fanarioților, iar atitudinea față de înaintașii plecați la Domnul, a căror memorie era păstrată liturgic de obștile monahale, era și la noi cea din întreaga Europă. Voi folosi aici observațiile eminentului medievist care a fost Georges Duby în legătură cu ceea ce se petrecea în Occidentul catolic odată cu secolul al XI-lea: „Acum cavalerii le cereau preoților să intervină spre a sfinți cadavrul. În ceremoniile funerare s-au introdus, în epoca aceasta, gesturile de proslăvire și formulele de mântuire prin care preotul își afirma puterea de a ierta el însuși greșelile. Pentru mort, până în momentul învierii sale, nici un alt loc nu părea a fi mai propice iertării păcatelor decât apropierea raclelor sfinților, vecinătatea cu călugării a căror rugăciune se înălța la cer, cât era ziua de lungă, spre Domnul Judecător. Marii principi obțineau permisiunea de a fi înhumați chiar în incinta bisericilor monastice”. Cazul cel mai limpede în acest sens este cel al necropolei regale franceze de la Mănăstirea Saint Denis, devenit loc de înmormântare a suveranilor din vremea merovingiană a unor Dagobert, Carol Martel și Pepin cel Scurt, din aceea carolingiană a unui Carol cel Pleșuv, din aceea capețiană inaugurată de Hugues Capet, târziu, în secolul al XIII-lea, Ludovic cel Sfânt punând să fie sculptate imaginile regilor defuncți ai Franței (cam, așa cum va proceda, două sute de ani mai târziu, în Moldova, Ștefan cel Mare, care așeza la Rădăuți lespezi funerare ale înaintașilor săi). (...) Fie că au fost aleși de boieri și învestiți de Poartă, precum cei din veacul al XV-lea, fie că au fost numiți direct de Stambul, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, fie că au aparținut familiilor boierești ajunse la tron și pregătite a crea noi dinastii după 1600, fie, în sfârșit, că au fost asimilați, în secolul al XVIII-lea, pașalelor cu două tuiuri, sentimentul dinastic a fost o realitate istorică în mentalul aulic românesc, ținând de con­știința statalității, de la „înteme­ietorii de țară la Mavrocordații și Ghiculeștii veacului fanariot”.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!