„Aproape de bradul retezat, am văzut-o pe Măicuţa Domnului“

Raluca Brodner, 25 Iunie 2008

Când greutăţile şi necazurile ne atârnă de suflete ca nişte pietre de moară, ne aruncăm ochii spre cer, implorând milă şi ajutor. În momentele de deznădejde, fie că suntem tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, ne punem speranţa în bunătatea Celui de sus. Şi unde altundeva putem fi mai aproape de cele ale sufletului, dacă nu în locurile binecuvântate ale schiturilor şi ale mănăstirilor, departe de tumultul lumii. Un astfel de loc ales, cu totul desebit, este şi Mănăstirea Caraiman, de la poalele munţilor Bucegi, construită de un călugăr, la îndemnul Maicii Domnului.

Buşteni. Valea Prahovei. O oază de linişte, verdeaţă şi aer curat, unde clepsidra timpului cerne nisipul zilelor, cu îngăduinţă. Poate de aceea oamenii sunt mai binevoitori decât în alte părţi, zâmbesc, se salută pe stradă şi îndeamnă pe orice străin să urce sus, în munte, la mănăstire şi la părintele-călugăr.

Cu şoşonii, în Golgota propriilor suferinţe

„Am speranţa că părintele mă va ajuta să scap din ghearele necazurilor care de ani buni nu-mi dau linişte şi pace“, se destăinuie tanti Margareta, o ţărancă din Moldova, cu vorbă domoală, ca de bunică. A străbătut kilometri buni prin arşiţă, cu trenul, cu o traistă ponosită în mâini, din care îşi scoate capul o franzelă rumenită, ca să vadă cu ochii ei locul şi pe omul dătător de speranţă. Bătrâna a auzit de mănăstirea Caraiman şi de părintele Gherontie de la o femeie credincioasă din sat, „cu suflet bun ca pânea luâ Dumnezeu“. Femeia spune că la părintele vine lume din toată ţara, cu fel de fel de necazuri, însă doar aceia care au credinţă adevărată reuşesc să se lepede de ele ca de o haină murdară.

Minionă, cu trupul plăpând şi chipul săpat în şanţuri adânci de ani mulţi şi grei, tanti Margareta urcă dealul care duce spre locul vindecării cu energia şi nerăbdarea unui copil. Îşi înfige cu hotărâre şoşonii în Golgota propriilor suferinţe şi repetă cu glas tare, aproape instinctiv, „blestemul trebuie alungat. Fata mea trebuie să scape de greutăţi, iar al meu (n.r. - soţul meu) să nu mă mai bată în fiecare zi, ca pe hoţii de cai, fără motiv“. Trei familii cu copii mici în braţe o urmează îndeaproape. În linişte.

O cărare pietruită cu dale mari de piatră străpunge frumuseţea sălbatică a unei păduri de brazi şi poartă bătrâna spre pulberea fină a unui platou întins, străjuit de muntele Caraiman. Platoul Palanca - o mostră de Rai.

Mănăstirea, o aripă înălţată spre cer

Tocmai sus, în lumina caldă a amiezii, se odihneşte, tăcută, mănăstirea. Se spune că aici şi-a făcut apariţia Maica Domnului, care l-a ales pe părintele Gherontie Puiu să-i ridice mănăstire. După o serie de căutări, părintele a început construirea unui lăcaş de cult pentru călugări, precum şi a unei biserici.

„Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, şi Ţie, Măiculiţa Domnului, că am ajuns sfânta zi de azi!“, înalţă bunicuţa binecuvântări spre cer.

Tanti Margareta nu e singurul pelerin. În jurul ei, pe aleile curţii, roiesc bătrâni cu nepoţi, părinţi şi copii, tineri, veniţi de prin toate colţurile ţării. Câţiva muncitori îşi fac de lucru căţăraţi pe schele; mai departe, o mână de femei îşi caută de treabă în grădinile cu flori. Se aprind lumânări, se pleacă capetele în faţa icoanelor şi se schimbă impresii într-o linişte firească, trăită, nicidecum impusă prin îndemnuri verbale sau scrise.

În mijlocul poieniţei, tronează un brad retezat de fulger. E locul în care i s-a arătat călugărului pentru a treia oară Maica Domnului. În vârful bradului există o cruce albă care începe să lumineze odată cu lăsarea serii. O feerie. La baza lui, este construită o capelă din lemn, tapetată în interior cu icoane şi buchete de flori proaspete. Capela se dovedeşte neîncăpătoare pentru zecile de oameni care îşi murmură laolaltă, cu umilinţă şi speranţă, cele mai fierbinţi rugăciuni.

„Credinţa matale şi rugăciunea te vor salva“

Cu inima uşoară, bătrâna se îndreaptă spre partea dinspre răsărit a bradului, unde se înalţă semeaţă, înspre cer, asemenea unei aripi de porumbel, mănăstirea cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci“, finisată doar în exterior. Urmează chiliile, la fel - în stadiu de construcţie, biserica din lemn şi încă o încăpere modestă în faţa căreia oamenii stau la cozi şi de unde ies, inexplicabil, mai senini, mai încrezători. Parcă ar intra cu toţii printr-o poartă galactică care îi teleportează în locuri miraculoase, dătătoare de speranţă. E locul în care părintele, aşezat pe un scaun în faţa icoanelor, primeşte cu răbdare pe fiecare credincios în parte, îi ascultă necazul cu atenţie şi îngăduinţă, îl binecuvântează şi-l încurajează cu sfaturile mult aşteptate. La final, cuibăreşte fiecăruia, în căuşul palmelor, anafură proaspătă şi un pliculeţ cu făină sfinţită. „Credinţa matale şi rugăciunea te vor salva. Nădejdea e la Bunul Dumnezeu care le ştie şi le vede pe toate. Mergi împăcată, femeie, şi repetă mereu rugăciunea care pe mine m-a ajutat întotdeauna: «Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei!» Rosteşte-o de 30 de ori pe zi, timp de 40 de zile. Aşa să ştii de la mine“, o sfătuieşte călugărul pe bunica necăjită. Cu capul în soare şi cu ochii ţintă pe crucea din vârful Caraimanului, grijile se spulberă una câte una. Ca prin vis. O simt toţi pelerinii, de la mic la mare.

Părintele Gherontie Puiu. O viaţă de om aspru încercat

Părintele Gherontie Puiu, s-a născut în localitatea Todireşti, lângă Paşcani, în anul 1933, plătind un preţ prea scump pentru darul vieţii - moartea propriei mame, care s-a stins în timp ce-l aducea pe lume. Ferm convinse de moartea pruncului, moaşele au aşezat puiul de om într-un coş şi l-au aruncat pe apa unei gârle. Din fericire, copilul a fost salvat de o femeie care trecea întâmplător prin apropiere, l-a auzit plângând şi l-a adus în casa ei, unde l-a îngrijit cu multă dragoste. Odată cu plecarea pe front a fratelui vitreg, Ilie, fiul cel mare al familiei Puiu Petrache, băiatul a visat, pentru prima dată, „o tânără cu chip îmbrăcată în straie mănăstireşti“, care l-a asigurat că fratele său se va întoarce sănătos după o perioadă lungă de pribegie. După 12 ani de la plecare, fratele său s-a întors, a construit o casă şi, împreună cu soţia sa, l-a adoptat pe Gheorghe Puiu, cum se numea la început.

Anii necazurilor

La vârsta majoratului, tânărul Gheorghe a ales drumul călugăriei, devenind Gherontie, ucenicul părintelui Pâslaru, stareţul Mânăstirii Neamţ. Aici a stat până în 1959, însă necazurile nu l-au ocolit. A urmat decretul de evacuare a lăcaşurilor mănăstireşti şi condamnarea la 15 ani de muncă silnică în lagărul de la Periprava. Reuşeşte să evadeze din iadul inchiziţiei cu ajutorul unui brigadier-şef şi, timp de zece ani, stă retras într-o peşteră din Bucegi. Trăieşte ca un ascet: mănâncă rădăcini de copaci, fructe şi seminţe, se îmbracă cu zdrenţe şi se roagă neîncetat, jurându-i Maicii Domnului că va construi o mănăstire cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci“.

Minunea Maicii Domnului şi visul împlinit

După 1989, revine printre oameni, la mănăstirea Neamţ. Aici se înscrie la Seminar. Urmează trei ani de suferinţă, ca urmare a unei paralizii provocate de un accident vascular cerebral. Este trimis pentru recuperare la sanatoriul din Sinaia, prilej cu care, într-una din nopţi, îi apare în vis Maica Domnului, care îi indică locul unde să construiască mănăstirea. A doua zi, părintele pleacă pe picioarele lui din spital, uimind personalul medical şi pe vecinii din salon, care îl ştiau cu toţii paralizat.

Sănătos, mânat de dorinţa aprinsă de a găsi cel mai potrivit loc pentru construcţia mănăstirii mult visate, părintele Gherontie obţine aprobare din partea primăriei Buşteni şi începe construcţia lăcaşului de cult. „Atunci a apărut Măicuţa Domnului încă o dată. Aproape de bradul retezat, am văzut o lumină puternică. Îmi făcea semn cu mâna spre locul unde se află astăzi mănăstirea“, mărturiseşte monahul cu ochii vii.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!