Lumina literară şi artistică
„Apropierea de literatură a fost consecința unei sincerități care m-a definit”

„Apropierea de literatură a fost consecința unei sincerități care m-a definit”

Daniela Șontică, 20 Noiembrie 2016

La Monica Patriche vocația de a fi om se simte în nevoia de a exprima frumusețea lumii create de Dumnezeu prin literatură și matematică. În poemele sale se îndreaptă spre stări ce emană armonie și echilibru, iar în matematică este atrasă de teoria jocurilor, pe care o fundamentează pe o anume idee a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Cum arată o zi obișnuită din viața unei poete și matematiciene?

Monica Patriche: Mă simt o femeie împlinită. Acest sentiment al împlinirii nu are legătură cu lucrurile materiale pe care le am. „Acasă” nu este pentru mine casa de piatră, în care locuiesc fizic, ci casa spirituală, în care sufletul meu se bucură și trăiește un timp al plinătății și al dragostei. Mă trezesc dimineața cu bucuria că am scăpat de agresivitatea lumii, de ostilitatea lucrurilor, a obiectelor care tind să ocupe conștiința, ca pe un spațiu pe care vor să îl împroprieze. Am descris acest sentiment în cartea mea de poezii „Memoria fluviului”. Dar nu se poate scăpa de cruzimea lumii trăind cu totul fără lucruri, ci prin umplerea lor cu semnificații, cu gânduri. Nu vorbesc aici despre forța gândului, fie el chiar pozitiv, nici despre gândurile ca accidente ale unei emotivități poetice, ci despre gândul care asigură accesul la transcendență, la călătoria spre viață, cea care are loc nu departe, ci chiar aici, în traiul de zi cu zi. Aprind o veioză care stă sus (pe un raft de bibliotecă), făcută din sticlă stratificată, de tip Gallé, un bob de strugure. O altă veioză, cu bec de veghe, e cu totul protectoare, ca tatăl. Uneori mă trezește noaptea și îmi spune: „Te veghez”. Trupul meu, trezit din somn dimineața, e mângâiat, amețit de bucurii pe care le împărtășesc cu o prezență tainică, nevăzută. Este totuna cu adeverirea că lumea poate fi învinsă, după o alegere plină de îndrăzneală. Este câștigată bătălia cu aceia care mă atacă permanent. Axiomatica lor preponderent terestră se referă la bogăție. Sunt unii care se ocupă cu număratul punctelor de pe dreaptă și spun: „Dreapta este bogată, are multe puncte”. Aceștia sunt profanii matematicii. Pentru ei contează doar cantitatea. Eu trăiesc după cum bate inima. Caut să exprim adevărul vieții mele celei mai profunde, să nu fiu în afara adevărului meu de viață. Caut echilibrul peste tot.

Cum ai ajuns la poezie, când ai avut primele încercări de scrieri? Povestește‑ne despre emoțiile debutului tău literar.

Întotdeauna am căutat armonia și echilibrul, în toate. Firea mea pașnică, sensibilă s‑a dovedit a detesta situațiile belicoase. La un moment dat, am deslușit chemarea de a fi om prin a înțelege și a exprima frumusețea lumii prin matematică și literatură, de a fi în concordanță cu Dumnezeu. Matematica și literatura, dezvoltarea mea ca om au mers mână în mână, văzute prin ochiul deschis către armonie. Amintesc aici că părintele Stăniloae spune despre armonie că „se datorează faptului că toate sunt opera iubirii creatoare a lui Dumnezeu, omul fiind chemat prin firea sa să desăvârșească armonia întregitoare în sine și cu Dumnezeu, sau armonia cu semenii și cu tot universul în Dumnezeu” („Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”).

 Cred că apropierea de literatură a fost consecința unei sincerități care m‑a definit. Am publicat primele poezii într‑un volum dedicat câștigătorilor unui concurs de creație, în clasa a VII‑a. Un an mai târziu am primit un premiu pentru jurnalul unei expediții, din mâna scriitorului Ion Grecea. În liceu am fost membră a Cenaclului Literar Județean din Drobeta‑Turnu Severin și am participat la Olimpiada Națională de Limba Română. Am o diplomă înmânată de doamna Zoe Dumitrescu‑Bușulenga. Prima carte de poezie publicată se numește „Dar de nuntă” (2007, Editura Reîntregirea). Sunt poezii specifice, daruri pentru Mirele care va reveni apoi în celelalte volume ale mele. Taina nunții este tema de care mă ocup cu predilecție. Cunoașterea e mai ales nuntă. Amintesc pe Ion Barbu: „O, select intelect/ nunta n‑am sărbătorit...”

Poemele tale au și influențe religioase. Crezi că are priză la publicul de azi poezia cu fior mistic și cu trimiteri spre transcendent?

În literatură drumul de azi pare unul vetero‑testamentar. Poate avem nevoie de un Moise care să dea glas chemării noastre autentice, să prezinte în culori luminoase țara făgăduinței, sau țara frumuseții, cum vrei să‑i spui. Ca oamenii să se îndrăgostească de ea, să nu mai poată fără ea... Sunt convinsă că acel înu mai au vin”, o frază care e de ordinul cunoașterii, va aduce în discuție nevoia de transcendență.

Observ că nu doar literatura e afectată. Oare tinerii matematicieni mai sunt interesați de transcendență, sau nu cumva aleg mai mult pe criterii utilitare? Voi încerca să justific teologic atitudinea mea față de armonie și echilibru, căutate în ambele domenii de activitate. În poezie, încerc să exprim relația de armonie cu acel „Tu” cu care con‑viețuiesc, un „Tu” care se oferă ca dar, în modul cel mai total și mai dumnezeiesc. În teoria jocurilor, noțiunea de echilibru Nash (cu care lucrez), aplicabilă într‑un context competitiv, se referă la situația fericită în care toți competitorii sunt satisfăcuți cu câștigurile lor, atingând un bine de la care nimeni nu ar dori să devieze. Atracția mea pentru problematica existenței echilibrului este rezumată de Sfântul Ioan Gură de Aur astfel: „După cum între îngeri nu există dezechilibru, nici nu sunt unii fericiți, iar alții încercați de cele mai grele nenorociri, ci toți au aceeași pace, bucurie și slavă, tot astfel și în mănăstiri. Nimeni nu plânge de sărăcie, nimeni nu se laudă cu bogăția” („Apologia vieții monahale”). În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, echilibrul este o situație ideală, perfect aplicabilă lumii îngerești, dar și lumii oamenilor.

 Desigur, bunăstarea economică, de natură materială, diferă de cea spirituală. În teologie, pentru situația în care oamenii își găsesc așezământul statornic în Dumnezeu, situație de la care nimeni nu vrea „să devieze”, este folosit termenul „odihnă”. Părintele Stăniloae afirmă că „Odihna aceea înseamnă că nimic nu mai atrage ființele create conștiente la o ieșire din unirea fericită cu Dumnezeu și între ele, pentru că nu și‑ar găsi în El tot ceea ce le poate mulțumi. Ea este o mulțumire desăvârșită, fără sfârșit, în această unire cu El și întreolaltă, având în aceasta fiecare totul” („Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”).

Părintele Stăniloae are o perspectivă profundă asupra necesității luptei, în acest context. Aș vrea să subliniez că lupta „ar trebui să fie pentru transcenderea comună spre izvorul și centrul tuturor”. Transcendența nu e doar condiția spre o viață deplină, în plus, necesită luptă, efort. Părintele profesor descrie cu stăruință, în detaliu, problema atingerii odihnei, și mă întreb în ce măsură aș putea adapta ideile sale la problema existenței echilibrului, așa cum a fost formulat în teoria jocurilor. Sunt convinsă că le‑aș putea folosi, fiind cunoscut faptul că nici un domeniu nu poate fi fertil fără a se transcende pe sine.

Ce modele ai avut în viața literară?

Ion Barbu („Ritmuri pentru nunţile necesare”: „Că intrăm/ să ospătăm/ În cămara Soarelui/ Marelui/ Nun şi stea…”), Constanța Buzea („Și poezia e un somn/ din care nu te mai trezești…”), Vladimir Nabokov („Lolita”). Îl prefer pe Nabokov pentru felul în care lasă esențialul la nivel de amănunt, astfel încât lumea capătă o demnitate și o profunzime aparte. Mai iubesc, de asemenea, două scriitoare de o sensibilitate deosebită: Sylvia Plath și Virginia Woolf. Din păcate, ambele s‑au sinucis. Mă aștept ca iubirile adolescenței mele să nu fie acceptate, din acest motiv, în lumea creștină. Am citit articolul „Sinucigașul mediocru”, scris de domnul Sorin Lavric în România literară, în care îl judecă aspru pe Cesare Pavese pentru că s‑a sinucis. Or, cred că scriitorul creștin trebuie să își folosească și inima, nu doar mintea. „Cu durere și cu dragoste”, așa suntem sfătuiți să privim spre lumea contemporană.

În afară de matematică și de poezie, spre care ai vocație, ce alte domenii ale culturii și științei îți completează plăcut preocupările?

Sunt iubitoare de muzică clasică și teologie. Am abonament la Ateneu, merg în fiecare joi seara. În ceea ce privește teologia, nouă, femeilor, ne rămâne să fim prezențe discrete, tăcute, după modelul Maicii Domnului, să păstrăm totul, cu evlavie, în inimile noastre. De altfel, a tăcea nu este înjositor, cum se crede, este condiția accederii în lumea îngerilor. Tăcerea spune mult despre misterul acestei lumi și despre misterul propriu. Am învățat aceasta de la o femeie pe care am respectat‑o foarte mult, care îmi mai spunea că statornicia este o altă caracteristică îngerească...

Care este cea mai frumoasă inițiativă culturală din România care te‑a bucurat foarte mult în ultimii ani?

Festivalul de muzică „George Enescu”, concertele lui Tudor Gheorghe, spectacolele lui Grigore Leșe... Mă bucură inițiativa Bisericii Ortodoxe Române de a sprijini literatura. Menționez lansările de carte, editurile de specialitate, conferințele şi festivalurile literare organizate cu sprijinul Bisericii și al unor slujitori ai ei. Mulțumesc „Ziarului Lumina” pentru faptul de a fi fost invitată la Colocviul de literatură creștină „Ridicat‑am ochii mei la munți” (Bușteni, iulie 2016).

Care crezi că este viitorul lecturii?

Se spune că se citește foarte mult, doar că nu în maniera clasică. Acum cărțile nu mai sunt pe suport de hârtie. În ceea ce privește literatura, am înțeles că manualele noi sunt departe de a încuraja bucuria lecturii. Aici ar trebui să se schimbe lucrurile, cred. Tinerii să pornească în viață cu obiceiuri bune.

Ce proiect literar ai în momentul de față?

Acum fac doar însemnări, notez stări de spirit. Cine știe ce va ieși de aici? Eu așa cred, că poezia e făcută din stări de spirit, care se materializează. Cele demonice se transformă în imagini și gânduri demonice. Cele bune luminează în gândurile noastre și pe buzele noastre, și uneori pot fi spuse, ca poeme, și altora, în taină...

Specialist în teoria jocurilor

Monica Patriche este născută în Bârlad, județul Vaslui. Este lector doctor la Facultatea de Mate­matică și Informatică, Universitatea din București; specialist în teoria jocurilor și teoria punctelor fixe. Este autoarea cărților de literatură: „Dar de nuntă”, Editura Reîntregirea, 2007, Alba Iulia; „Ascultând plânsul ghitarei”, Editura Reîntregirea, 2008; „Memoria fluviului”, Editura Brumar, 2009; „Seminţe de piatră/graines en pierre”, Editura Brumar, 2011; „Cât o mie de nopți”, Editura Brumar, 2015.

A publicat cronici de carte, recenzii, poezii și eseuri în diverse reviste din țară: Viața românească, ­Ramuri, Vatra, Dacia literară, România literară, ­Feedback, Hyperion, Ziarul Lumina.

A publicat şi „Equilibrium in games and competitive economies”, Editura Academiei Române, 2011.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!