Şapte ani de la nefericitul accident de la Hudeşti

Florentin Florescu, 16 August 2007

Hudeşti este una dintre acele aşezări sortite indiferenţei. Numele ei nu-ţi spune nimic, iar dacă ai nefericita ocazie să te naşti pe aceste meleaguri, trebuie s-o iei cât mai repede la fugă, dacă vrei să ieşi din anonimatul specific. Aşa cum a făcut pe vremuri atleta Doina Melinte care, când a plecat din comuna sa de baştină, a ţinut-o tot într-o goană, până a colectat tot aurul olimpic, mondial şi european care i se cuvenea. De atunci încoace, n-a mai reuşit nimeni să scoată această localitate din ignoranţă. Trebuia să se întâmple ceva ieşit din comun ca să facă din Hudeşti o aşezare demnă de a fi prezentată la emisiunile de ştiri. Ceva exploziv, cum le place ziariştilor să spună. Iar acest lucru s-a întâmplat.

În urmă cu 7 ani, pe data de 7 mai 2000, la mina de nisip cuarţos din localitate a avut loc o explozie necontrolată ce a curmat vieţile a 7 muncitori. De atunci pentru ei cifra 7 a devenit o cifră fatidică. Azi, după 7 ani, viaţa satului a reintrat în normalitate şi puţini mai sunt cei ce îşi mai aduc aminte de tragicul accident.

Încă de pe vremea exploatării omului de către om, partea de nord a judeţului Botoşani era oarecum binecuvântată. Fiindcă aici, pe lângă exploatarea omului, mai puteau fi exploatate şi alte resurse naturale precum balastul, turba, piatra de carieră şi nisipul pentru fabricarea sticlei. Era renumită pe vremuri mina de nisip de la Miorcani, de unde ortacii de neînvins în întrecerea socialistă raportau tone întregi pe cap de locuitor de-ţi dădea de înţeles că toţi aveam numai nisip în cap. Nisipul era transportat frumuşel la Dorohoi, unde era transormat în sticlă de calitate raportată la acelaşi nefericit cap de locuitor. Dar câte nu aveam noi pe cap pe vremea aceea, ce rezuma în numai câteva cifre fericirea şi bunăstarea noastră.

Curând însă, nisipul de Miorcani, nu mai dădu randament, mai ales de cănd se descoperise şi la Hudeşti zăcăminte, mult mai calitative şi mai uşor de exploatat. Se exploata la suprafaţă şi era la jumătatea drumului până la Dorohoi, ceea ce reprezenta un avantaj multiplu. La Hudeşti, nisipul cuarţos stă ca umplutura unui sandwich între o felie de pământ arabil şi o pânză freatică. Pentru sticlarii din Dorohoi era o mină de aur, nu doar de nisip. Imediat şi-au mobilizat utilajele şi forţa de muncă şi s-a trecut la exploatarea nesperatului zăcământ.

Nisip aici se găseşte încă din belşug. Nu degeaba nou înfiinţata întreprindere de exploatare şi prelucrare a acestuia, SC Mindo Dorohoi, şi-a extins aria de desfăşurare pe mai multe hectare de teren. Pământuri concesionate pe mai nimic de la proprietarii din Hudeşti. „Şantierul aparţine de Mindo, care ne plăteşte nouă impozit câteva milioane pe an, că restul merge la nivel central“, spune primarul comunei Viorel Atomei. „Terenul de exploatare e concesionat de la persoane fizice, care primesc câte 500 de euro pe hectar anual. Primăria are teren doar unde e clădirea“.

7 mai 2000

Viorel Atomei a trăit şi el acele clipe de groază din 7 mai 2000. Era viceprimar pe atunci şi, la fel ca mai toţi consătenii săi, habar nu avea ce s-a întâmplat. „Era pe la trei după masă când s-a produs explozia. Eram acasă, în curte. Fără să-mi spună cineva, m-am gândit că s-a întâmplat la noi, la şantier. Peste Prut, nu departe, este o carieră de piatră şi gips şi acolo se împuşcă mai des. Eram obişnuit cu suflul şi cu exploziile, dar din partea cealaltă, nu de aici“, îşi aminteşte Viorel Atomei vremurile de atunci. Se întâmpla în prima săptămână după Paşti.

Era sărbătoare atunci, Paştele Blajinilor, şi nu se cădea să lucrezi, dar dacă interesul economic o cerea, muncitorii ce erau să facă şi ei? Au lucrat ca să-şi ia salariul. Şapte dintre ei n-au mai apucat. Doar rudele lor apropiate au primit în schimb ajutorul de înmormântare.

Acea nefericită zi va rămâne mulţi ani neştearsă din memoria localnicilor. Un accident cumplit i-a spulberat pe şapte dintre fiii satului în toate direcţiile. Doar anchetatorii au fost în stare să descrie cu lux de amănunte acele imagini de groază culese de la faţa locului: trupuri sfârtecate, membre împrăştiate în toate direcţiile şi sânge, foarte mult sânge peste tot. „Ghinion a fost ăsta, povesteşte unul dintre angajaţii de atunci, care dintr-o teamă nejustificată, n-a vrut să se recomande. Când am ajuns acolo era cam tot Hudeştiul adunat. Noroc că s-a întâmplat la 200 de metri distanţă de şosea, că acolo mai erau şi alţi oameni. S-au spart geamurile crâşmei, de la vibraţii. Şi la case s-au spart geamuri. Trei zile au adunat legiştii mâini şi picioare ca să închege un corp. Un cap l-au găsit a treia zi, într-o baltă. Parcă-i aud şi acum: «Am mâinile amândouă, piciorul şi capul.»“

Un singur om a supravieţuit

Un singur om dintre toţi lucrătorii din acea zi a supravieţuit. „Dar nici el nu cred că ştie prea multe“, spune un alt angajat, Bălinişteanu, din Dorohoi. „Cauzele cred că au fost ştiute numai de cei care au murit. Au luat secretul în mormânt cu ei.“

Maistrul Bălinişteanu avea 30 de ani de experienţă în exploatarea nisipului la vremea producerii accidentului. Cunoştea toate dedesubturile acestei munci, dar la ora respectivă nu avea de lucru acolo. „Răspundeam doar de liniile de aer, nu eram implicat direct în procesul de producţie. Am pierdut atâţia colegi, printre care şi inginerul Ţuca, cu care am fost coleg mulţi ani“. De la el am aflat şi procesul tehnologic al exploatării nisipului, care „nu e chiar atât de complex“.

După forare se tubează găurile şi apoi se montează nişte instalaţii de exploatare cu nişte coloane verticale, cu linii de aer băgate până la 100 de metri adâncime. Nisipul este în strat compact. Presiunea de aer nu poate să-l desprindă de acolo şi atunci se saltă coloana sus, la o anumită înălţime şi se detonează. Simplu ca bună ziua.

Numai că pentru cei 7 muncitori ziua de 7 mai n-a fost bună deloc. „Eroare umană“ a fost verdictul dat de anchetatori, dar adevărul numai ei l-au ştiut, iar acum nu mai pot să-l spună şi altora.

Au trecut şapte ani de atunci şi teama de anchetă sau de-un nou accident încă mai circulă printre muncitori. Câţi au mai rămas. Dacă atunci erau peste 200, azi, mai lucrează numai 30. Şefii lor sunt aceeaşi, dar nici unul nu-i de găsit când e vorba despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Chiar şi la venirea noastră toţi au preferat să tacă s-ai chiar să dispară de la locul de muncă după ce ne-am întors din sat.

Ceva e putred acolo şi dacă unii cred că după şapte ani totul se prescrie, vieţile curmate ale celor şapte muncitori căzuţi la datorie cer totuşi o explicaţie. În memoria lor, colegii de serviciu rămaşi în viaţă au ridicat o troiţă şi au făcut o pomenire chiar de Paştele Blajinilor. E totuşi prea puţin pentru sacrificiul lor şi pentru sufletul rănit al faliilor care nu ştiu dacă au îngropat atunci chiar pe cine trebuie.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!