Repere şi idei
Ardeleanca și Rodriguez din Paraguay

Ardeleanca și Rodriguez din Paraguay

Augustin Păunoiu, 09 Noiembrie 2018

„M-am născut într-o cultură, într-o țară, într-o privelişte dominată de această limbă al cărei farmec şi bogăţie transcendentală le-am simţit din copilărie; nu pot să le aparţin decât lor, adică României. Ştiu că această Românie este asediată fără încetare de toţi duşmanii şi chiar prietenii ei, dar nu mă voi preda celor care încearcă a-mi jefui ori denigra Patria”, spunea Ștefan Fay, un scriitor din secolul trecut, originar din România, descendent al familiei nobiliare franceze de Fay.

Naţional şi patriotic sunt, la noi, cuvinte de ocolit atunci când nu le ataci cu superioritate, în răspăr cu tot ce se întâmplă azi în lume. Atributele lumii contemporane – mondializare, globalizare, comunizare, masificare, internetizare – depersonalizează periculos, e adevărat, dar reconsiderări paşnice şi fireşti ale apartenenţei le ţin piept pretutindeni. Europa funcţionează ca un tot numai privită de la distanţă. De aproape, diferenţele au fost mereu puternice şi aşa va fi cât va ține lumea. Dar, revenind la patriotism, acesta mi se pare un sentiment şi o stare moştenite. Eşti român aşa cum alţii sunt englezi, chinezi ori… canadieni.

Ţine de locul naşterii, de, mai ales, limba în care vorbeşti și gândeşti.

Circula nu demult o anecdotă cu sensurile nu îndeajuns exploatate: o ţărancă ardeleancă se afla într-un tren care mergea de la Alba la Cluj. În compartiment, alături de ea, un tânăr cufundat în lectură. „Grea carte mai citeşti, domnişorule”, intră în vorbă femeia. Cu un accent străin, tânărul îi spuse că e student la Medicină, la Cluj și că are examen. „Da’ cum ţi-e numele?” insistă femeia, dornică de conversație. „Rodriguez”. Da, zise ardeleanca nu prea obișnuită cu apelative hispanice. „Și de unde eşti de loc?” continuă ea. „Din Paraguay.” „Aha”, zise, căzută pe gânduri, femeia, după care puse întrebarea fundamentală: „De-al cui din Paraguay?” Rodriguez nu a mai răspuns, fiindcă întrebarea l-a lăsat perplex. Nu inocenţă era la mijloc, şi nu coborâre a lumii la nivelul ritualurilor de comunicare din satul transilvănencei, deşi nici asta n-ar fi fost ceva rău. Românca ştia că omul se defineşte prin mai multe apartenenţe concentrice, că este el ca individ, are un nume, o profesiune, dar are şi un loc, un neam, o ţară. Este neapărat al cuiva şi e bine să se definească prin ai lui.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!