„Arestul“ patriarhului Justinian la Dragoslavele, în 1958. Legendă şi adevăr

La sfârşitul anului 1958, un zvon surprinzător, tot mai persistent, circula în mediul bisericesc, anume că puterea politică i-a fixat patriarhului Justinian domiciliu obligatoriu la Schitul Dragoslavele, stavropighie patriarhală, actualmente în judeţul Argeş. Mai mult, se credea că, în scurt timp, al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române urma să fie scos din scaun şi arestat.

Temerile legate de viitorul patriarhului Justinian erau enunţate în condiţiile în care, începând din anul 1957, regimul comunist pregătea o campanie fără precedent împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Însă, de ce printre victime se număra şi cel care era considerat de mulţi drept „patriarhul roşu“?

Imaginea unui patriarh într-un timp al confruntării

Contextul geopolitic de după al Doilea Război Mondial, definit de apriga confruntare dintre „lagărul“ comunist şi cel „imperialist“ (cum era perceput dinspre Moscova), a marcat profund şi percepţiile asupra diferitelor personalităţi ale epocii, care au fost judecate şi prezentate exclusiv în alb şi negru. Comoditatea sau, mai grav, interese adesea meschine au făcut ca activitatea multora dintre protagoniştii perioadei comuniste din istoria României să fie judecată în continuare după şabloane lipsite de conţinut.

Una dintre victimele acestei stări de lucruri este patriarhul Justinian Marina. Puterea comunistă de la Bucureşti avea interesul să-l prezinte drept un sprijinitor al regimului. La fel îl prezenta şi Occidentul, evident din cu totul alte raţiuni. Apelativul de „patriarh roşu“ atribuit PF Justinian a devenit în timp comun, reluat şi azi de unii ca expresie a unui adevăr cert. Cine pătrunde însă în profunzimea lucrurilor are acces la o perspectivă foarte diferită, care nu se lasă însă uşor evidenţiată.

Ascunsele intenţii ale PF Justinian

Sunt foarte puţine documente care consemnează explicit adevăratele intenţii ale patriahului Justinian, fapt firesc într-o lume represivă, dominată de delaţiune. Doar uneori, prin dosarele întocmite de fosta Securitate, aflăm bunăoară că, la un moment dat, PF Justinian îi spunea PS Nicolae Popovici, episcopul Oradiei: „Ascultă de ei (de comunişti, n.n.), dar fă ce ştii, aşa cum fac eu“ sau că preotul „reacţionar“ Nae Popescu afirma despre patriarh că „e destul de abil să promită mult, să facă puţin sau chiar nimic pentru regim“. Sunt elemente puţine, dar îndeajuns de convingătoare, care ne sugerează că patriarhul Justinian nu a fost un „lacheu“ al regimului comunist, ci un „jucător“ activ pe scena istoriei, care a avut pusă la punct o strategie coerentă şi urmărită tenace prin care a încercat să ferească Biserica Ortodoxă Română de la distrugere.

Pe scurt, principiul de la care a pornit PF Justinian în acţiunile sale a fost stabilirea unor raporturi cu statul comunist, bazate pe „lealitate“ reciprocă, fapt de natură să constituie o garanţie pentru asigurarea un câmp de manevră cât mai larg în societate al Bisericii. Patriarhul Justinian a sperat că dacă va fi „corect“ faţă de puterea politică şi aceasta va răspunde la fel. Pentru a-şi atinge scopurile, patriarhul a făcut numeroase concesii, însă nici una gratuită. Acest lucru este important de subliniat la activitatea PF Justinian: nu făcea nimic întâmplător, ci permanent desfăşura un joc complex din care Biserica urma să câştige ceva. În acest joc a făcut şi greşeli, unele grave, sau a sacrificat unele persoane, dar niciodată din capriciu personal, ci sperând că, pe ansamblu, Biserica va fi întărită.

Era o strategie bazată pe realismul situaţiei concrete a Bisericii în societatea românească de atunci şi pe ideea „pierderilor minime“. În mod special, „resursa umană“ valoroasă a fost deosebit de apreciată, patriarhul Justinian căutând prin toate mijloacele să evite dispariţia prematură în „gulagul“ comunist a tuturor celor care puteau fi de folos Bisericii.

După ani de roadă, seceta

Această strategie a dat roade în primii zece ani de arhipăstorire. Declarându-se alături de regimul „democrat popular“, PF Justinian a pus faţă de puternicii zilei, cum se spune într-un document, „chestiunea de încredere“, adică a cerut să i se lase libertatea de mişcare, deoarece Biserica e pe „mâini sigure“. Consecinţa a fost că, în foarte multe domenii, Biserica Ortodoxă Română a ajuns să stea chiar mai bine decât în anii „de glorie“ din perioada interbelică. Tocmai acest succes a trezit puterea, care s-a văzut înşelată de „popa de ţară“ (cum mai era gratulat patriarhul Justinian). Dacă înainte de 1957 pericolul era reprezentat de diverşi clerici „reacţionari“, după aceea, Biserica Ortodoxă, ca întreg, a fost percepută drept o ameninţare la adresa regimului, puterea comunistă iniţiind o serie de măsuri „sistemice“, cu caracter administrativ şi represiv, de natură să distrugă o instituţie care ajunsese mult prea puternică.

Furtuna s-a declanşat în a doua jumătate a anului 1958. Considerat „vinovat“ de realităţile din Biserica Ortodoxă, PF Justinian era „avertizat“ de puterea politică prin arestarea şi condamnarea loturilor „Rugul Aprins“ şi „Viforâta“, din care făceau parte colaboratori dintre cei mai apropiaţi ai patriarhului. Şocul în lumea bisericească a fost atât de mare, încât s-a crezut că atunci PF Justinian va fi şi el arestat sau cel puţin tras pe linie moartă. Considerându-l suficient de izolat, în septembrie 1958 regimul i-a cerut să aplice o serie de măsuri care ar fi avut drept consecinţă distrugerea vieţii monahale în România şi slăbirea considerabilă a poziţiilor economice şi sociale ale Bisericii.

PF Justinian a refuzat să aplice aceste măsuri şi s-a pregătit de confruntare în acelaşi stil în care mai acţionase şi înainte, anume negociind permanent cu puterea politică şi pregătind oamenii bisericii pentru a bloca discret măsurile luate de guvern. Pentru a câştiga timp, a amânat convocarea Sfântului Sinod pentru luna decembrie 1958, timp în care a căutat cu disperare soluţii. În acest interval are loc misterioasa sa „vacanţă“ de trei săptămâni la Schitul Dragoslavele.

Un document revelator

Această lungă şedere la reşedinţa de la Dragoslavele a produs panică în rândul clericilor. Se vorbea că patriarhul are domiciliu obligatoriu sau că era deja arestat. Întoarcerea la Bucureşti a patriarhului nu a adus lumină în această chestiune, PF Justinian refuzând orice discuţie pe marginea subiectului. Singurul lucru pe care l-a spus a fost că a folosit timpul pentru a scrie un memoriu pe care să-l înainteze puterii comuniste. Recent, acest document a devenit public, o copie a sa păstrându-se în arhiva CC a PCR. El a fost depus de PF Justinian la Departamentul Cultelor pe 31 octombrie 1958 şi transmis, pe 10 decembrie, spre lectură lui Gh. Gheorghiu-Dej.

Documentul este extraordinar din mai multe puncte de vedere. În mod direct, se denunţă pe puncte măsurile adoptate împotriva Bisericii. Astfel, aflăm că fiii şi fiicele de preot erau discriminaţi în ceea ce priveşte şansele la studiu, iar părinţii lor trebuiau să se descurce cu un salariu redus şi în condiţiile creşterii considerabile a impunerilor pe veniturile parohiale. În cazul mănăstirilor, se reclama politica de sabotare a atelierelor mănăstireşti, care nu mai primeau comenzi din partea statului, dar nici a particularilor, deveniţi temători. La fel de rea devenise situaţia atelierelor eparhiale şi a tipografiilor. În plus, peste noapte, statul a început să vândă Bisericii materiale de construcţii la preţuri mult crescute.

Aceste măsuri „subversive“ erau dublate de acţiuni catalogate în mod deschis de către patriarh drept „propagandă anti-religioasă“, constând în sistarea construcţiilor şi reparaţiilor lăcaşelor de cult şi declanşarea unei campanii intense de promovare, prin toate mijloacele, a ateismului şi de descurajare a convingerilor religioase.

Textul este la fel de remarcabil dacă îi aplicăm o lectură „răsturnată“, în sensul în care măsurile luate de regim lovesc în realizări certe ale patriarhului Justinian, cum ar fi asigurarea veniturilor pentru preoţi şi pentru Biserică în general, construcţia şi repararea de biserici, menţinerea unei vieţi religioase la cote ridicate.

Nu în ultimul rând, memoriul ne arată un patriarh demn şi responsabil, care nu se ferea de confruntare, însă şi foarte diplomat, după cum arată modul în care solicită încetarea măsurilor represive, sugerând că cele petrecute au fost o neînţelegere iar „Guvernul şi Partidul Muncitoresc“ ar trebui să reia vechea „colaborare“ cu Biserica. Acest lucru nu era câtuşi de puţin un semn de naivitate din partea PF Justinian, acesta fiind foarte conştient de fapul că avea în faţă un „partener“ capricios. Nu a fost nici un semn de laşitate. Pur şi simplu, patriarhul Justinian a crezut că diplomaţia sa, considerată de unii „compromis“, e mai bună pentru Biserică decât conflictul deschis. Acest lucru rezultă din finalul documentului, când PF Justinian se referă la o serie de oameni ai Bisericii care criticaseră public politica religioasă a regimului, suferind din acest motiv măsuri represive dure. Referinţa are un scop tactic în economia discursului, sugerând că prin măsurile luate comuniştii dau „apă la moară“ acestor persoane, dar, în acelaşi timp, reprezintă şi urma regretului lui Justinian că, la un moment dat, a acceptat „sacrificarea“ unor membri ai turmei sale, deşi aceştia erau „vinovaţi“ doar de credinţă în Dumnezeu, în speranţa că ceilalţi vor fi salvaţi. Sunt semnele unei frământări interioare continue, pe care mulţi apropiaţi au surprins-o în încercarea aproape disperată de a găsi care este calea justă pentru salvarea Bisericii pe care o păstorea.

Un element de certitudine

Din marea confruntare cu regimul comunist din perioada 1958-1964, Justinian a ieşit aparent învins. Tenacitatea şi-a păstrat-o însă până la sfârşit şi, dacă unele din acţiunile sale rămân controversate, este, în schimb, cert că şi-a iubit Biserica, după cum o dovedeşte şi acest memoriu scris în săptămânile de „arest“ de la Dragoslavele.