Reportaj
Arhimandritul Gheorghe, ziditor de mănăstiri în Rai

Arhimandritul Gheorghe, ziditor de mănăstiri în Rai

Dumitru Manolache, 27 August 2011

Peste 1.000 de credincioşi din toate provinciile româneşti şi peste 200 de preoţi, monahi şi monahii din Episcopia Covasnei şi Harghitei, de la mănăstirile Cocoş şi Dervent din Arhiepiscopia Tomisului, pe unde a slujit, prieteni, rude, binefăcători şi autorităţi locale au luat parte la jumătatea lunii august la prohodirea părintelui arhimandrit Gheorghe Avram, stareţul Mănăstirii "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul" de la Valea Mare, judeţul Covasna, care a fost chemat la Domnul să slujească şi în rândul celor drepţi.

La 16 iunie 1996, în Duminica Sfinţilor Români, avea loc prima slujbă oficiată de Înalt Preasfinţitul Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, pe locul din apropierea satului Valea Mare, din judeţul Covasna, unde părintele Gheorghe Avram, om al locului, dorise atât de mult să ridice o mănăstire.

La numai 15 ani de la acest eveniment, părintele arhimandrit Gheorghe Avram avea să se mute primul la Domnul din obştea tinerei lui Mănăstiri "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul".

Ridicarea unui aşezământ ortodox de o asemenea dimensiune în inima Covasnei nu a fost numai un gând împlinit al părintelui Gheorghe Avram, ci vrerea tainică a Însuşi Dumnezeului nostru. Căci lucrarea în sine a însemnat jertfă şi cinstire deopotrivă. Jertfă pentru că impunătorul lăcaş ridicat la Valea Mare a însemnat un efort material şi o dăruire cu adevărat jertfelnică nu numai din partea părintelui Gheorghe, a familiei lui şi a puţinilor fraţi din mănăstire, ci şi din partea consătenilor din Valea Mare, a sutelor de binevoitori din întreaga ţară, care au pus umărul la ridicarea acestui altar ortodox. Apoi a însemnat cinstire, pentru că Domnul a rânduit să se înalţe acest lăcaş pe un loc sfinţit cu sângele miilor de oşteni români care au căzut aici apărând pământul sfânt al patriei lor în decursul veacurilor.

Această a doua dimensiune a lucrării Celui de Sus a fost revelată la scurt timp după sfinţirea locului, când bătrânii satului i-au spus părintelui că acolo s-au aflat tranşeele ostaşilor români care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial pentru eliberarea Ardealului, iar ceva mai târziu s-a aflat că însăşi oştirea domnitorului Mihai Viteazul s-a războit pe aceste pământuri pentru unirea celor trei ţări româneşti.

Duhul ziditor al părintelui şi turma sa cât o ţară

Aşa se face că scurta viaţă pământeană a părintelui arhimandrit Gheorghe este o împlinire aproape completă, căci ea cuprinde şi reconstruirea din temelii a Mănăstirii Dervent, din judeţul Constanţa, unde a fost stareţ, pe locul unde a păşit însuşi Apostolul Andrei, a unor case pentru familii nevoiaşe din Covasna şi Harghita şi a multe alte lucrări ştiute şi neştiute pe care le-a sprijinit material şi duhovniceşte.

Avea părintele un duh al său. Un duh al zidirii trainice. Miile de credincioşi care i-au trecut pragul la Dervent sau la Valea Mare pot depune mărturie în acest sens. Generos, deschis, plin de viaţă, gata oricând să ajute, mângâietor cu cei în nevoi, duhovnic smerit, părintele arhimandrit Gheorghe a reuşit să strângă şi să păstorească o uriaşă turmă de credincioşi de pe cuprinsul întregii Românii. Ei veneau la el în inima Ardealului ori de unde se aflau: de pe malul Dunării, de pe ţărmul mării, din Capitală, de la Iaşi, din toată Transilvania, ba chiar şi din Bulgaria, căci tuturor le-a fost părinte, frate, prieten, după cum a rânduit Cel de Sus.

Părintele Gheorghe a avut câte un metoc în fiecare familie pe care a cunoscut-o. Aşa că oriunde mergea, era acasă. La fel, cei ce îl căutau, în preajma lui se simţeau ca acasă, împreună cu cei dragi.

În faţa unor asemenea fapte, nimic din cele ale lui nu-i mai aparţineau. Nici măcar etapele devenirii lui ca monah, căci ele fuseseră rânduite de Sus.

Mănăstirea cu tricolor a românilor din Rai

Vestea că Domnul l-a chemat pe părintele Gheorghe la ceruri să slujească în rândul celor drepţi s-a răspândit ca fulgerul. Puţini au ştiut că o grea suferinţă fizică fusese tăinuită de părintele lor până în ultima clipă. Puţini ştiau că dincolo de zâmbetul lui durerea lucra în trupul lui. Numai el a ştiut însă cum să-şi poarte singur crucea şi cum să-şi arate către semeni acest lucru. Şi nici atunci când a părăsit această lume de tină nu a vrut parcă să se afle. Căci el a adormit cu un zâmbet pe buze şi o seninătate pe chip, de credeai că se pregăteşte pentru hram, nicidecum pentru vremelnica despărţire de noi.

Şi la ceasul ultimei îmbrăţişări, nici lacrimile, nici tăcerile, nici măcar adierea vântului nu i-au întunecat chipul. El a rămas şi va rămâne viu printre noi toţi cei care l-am cunoscut şi iubit.

El a plecat dintre noi cu treabă. Căci acolo la Domnul are de împlinit o ultimă ascultare primită de la arhiereul său: "Să ridice o mănăstire în Rai", cum i-a spus Înalt Preasfinţitul Ioan la finalul slujbei de înmormântare, "în care să se roage toţi românii adormiţi întru Domnul". O mănăstire pe care să fluture tricolorul cu care l-a înveşmântat Înalt Preasfinţitul, aşa cum pe turla cea mare a mănăstirii de la Valea Mare flutură, de la ridicare, steagul tricolor înfipt de părintele Gheorghe.

Chilia din pământ, săpată între cele trei altare

Arhimandritul Gheorghe Avram s-a mutat, la numai 50 de ani, în chilia sa simplă din pământ, săpată între cele trei altare de la Valea Mare, cum stă bine unui smerit monah: între altarul bisericii mari, cel al bisericii din lemn şi cel al paraclisului din corpul central al mănăstirii. Ca să poată urmări în odihnă lucrarea fraţilor, să poată asculta dangătul clopotelor şi slujbele din biserici. Şi tot de aici îşi va primi, cu siguranţă, cu acelaşi zâmbet inconfundabil, oaspeţii pelerini din întreaga ţară care vor veni să petreacă cu el un Crăciun, un hram, o Înviere. Şi tot de aici le va mijloci la Domnul rugăciunile lor şi-i va ocroti de vrăjmaş.

Odihneşte-te în pace, preabunule cuvioase părinte Gheorghe!


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!