Lumina literară şi artistică
„Artistul în turnul de fildeş e o imagine falsă”

„Artistul în turnul de fildeş e o imagine falsă”

Daniela Șontică, 21 Octombrie 2018

Participarea din această vară la Săptămâna culturală românească la Câmpul românesc din Hamilton, Canada, și proaspătul premiu pentru poezie primit la Concursul național „Vasile Voiculescu” de la Buzău sunt doar două dintre motivele pentru care am provocat-o la un dialog despre literatură pe poeta Victoria Milescu.

Ați debutat editorial concomitent la două edituri, unde v-au fost publicate poeme în volume colective, cum se obișnuia în anii ’80. Ce sentiment v-a dat acest debut atipic?

Da, aşa se debuta editorial în anii ’80, în general. A trece de un astfel de concurs însemna o validare a propriilor capacităţi de creaţie. A doua validare venea când intrai în Uniunea Scriitorilor Români, după care drumul era deschis unei cariere scriitoriceşti, dacă simţeai că acesta este drumul vieţii, pe parcursul căruia aveai nevoie, în afară de talent, de perseverenţă, dar şi de şansă. Şansa ca divinitatea să-ţi ofere un subiect bun, de a întâlni editorul providenţial, apoi criticul cu autoritate care să te impună, şansa de a fi tradus şi prezentat la târgurile de carte din ţară şi din străinătate, de a lua premii etc. Sigur, dacă îţi doreai din tot sufletul să-ţi vezi numele tipărit pe o carte exista şi Editura Litera, unde puteai debuta plătind costul cărţii, deloc exagerat. Cei care aveau, cum se spune, relaţii, influenţă, debutau ocolind cele două variante. Era însă o chestiune de ­autoverificare şi chiar de mândrie să câştigi un ­concurs, ce îţi dădea sentimentul că ai fost un pic mai bun decât alţii. Pe de altă parte, după ce treceai de concursul de debut şi publicai o carte, erai plătit pentru ceea ce ai scris, iar cărţile, în tiraje de neimaginat azi, intrau în aproape toate librăriile şi bibliotecile din ţară. Acele concursuri constituiau şi o sită împotriva imposturii. Pentru cei mai mulţi poeţi însă, ele au însemnat o întârziere a debutului, cum a fost şi cazul meu, fiindcă dacă unele lucruri nu sunt spuse la timp, mai târziu nu mai au rezonanţă. Manuscrisele care mi se adunaseră în timp nu mă mai reprezentau, erau etape arse, ca pe cenuşa lor să mă ridic măcar un milimetru spre acel pisc al poeziei cu vârful ei învăluit în nouri de aur.

Ați fost nevoită să folosiți diverse subterfugii pentru a nu avea probleme cu cenzura în regimul trecut?

Cel mai bun subterfugiu în literatură este metafora, pe care am folosit-o şi eu, abundent, pentru a camufla sentimente ori resentimente, reflex al realităţilor trăite în acele vremuri. Unele poezii îmi apăreau, altele nu. Unele poezii îmi apăreau jumulite de anumite cuvinte care nu plăceau cenzurii, fiindcă totul trebuia să fie luminos, înaripat şi pozitiv. În acest sens, am fost şocată când în volumul Prier apărut la Cartea românească, din poeziile tipărite au dispărut cuvinte inofensive ca: zdrenţuit, trist, porţelan, mut etc. Uneori redactorii interveneau în texte operând modificări şi din exces de zel. Exista o cenzură politică, dar şi una estetică, nu se publica chiar orice, cum se mai întâmplă azi, când apar lucrări cu greşeli, inexpresive din punct de vedere literar. Pentru a înşela cumva vigilenţa cenzurii se folosea un fel de limbaj dublu. Una spuneam şi alta gândeam. Existau cuvinte-cheie ce trimiteau spre realităţile incomode regimului, aş spune un metalimbaj, criptic. Unii scriitori se conformau şi scriau pe linia ideologiei promovate, alţii lucrau mai subtil, sugerând unele adevăruri dureroase cu ajutorul mijloacelor artistice, ceea ce presupunea şi o înaltă măiestrie artistică, măiestrie care astăzi a cam dispărut în favoarea unei exprimări fruste, directe, seci. Dar cine a avut ceva de spus a spus-o într-un fel sau altul, riscând mai mult sau mai puţin.

Știu că la început ați avut o profesie grea, trebuia să traduceți niște termeni tehnici în domeniul aviației. Povestiți-ne despre acea perioadă și dacă v-a ajutat în vreun fel în creația literară.

M-am angajat prin concurs la compania Tarom, apoi am lucrat la Departamentul Aviaţiei Civile de la Otopeni, unde am tradus documentaţie tehnică de BAC şi Boeing. Iată o provocare, mi-am zis, pentru un filolog, uimit de rezonanţa unor termeni tehnici, ce puteau fi alchimizaţi într-un context literar. A fost o perioadă frumoasă, de tinereţe, când am zburat prima oară cu avionul, dar şi când mi-au ieşit primele fire de păr alb din cauza responsabilităţii, a spaimei că pot greşi ceva în textul unor buletine de reparaţii ale aeronavelor. Programul era strict, se lucra de luni până sâmbătă inclusiv, uneori şi duminica, aşa că nu aveam cum să merg la redacţii, să particip la evenimente literare. Dar scriam poezii. Le trimiteam în plic, prin poştă, la reviste şi concursuri, iar ca să ajung la unele festivaluri, când eram invitată ca laureată, uzam de subterfugii, iată, persuadând pentru un concediu medical de două-trei zile. Experienţa celor 10 ani de tradus documentaţie tehnică mi-a folosit mult, mai ales după ’90, când am intrat în presă, ajutându-mă să am o exprimare clară, concisă, la obiect, cu accent pe partea concretă a faptelor.

Iubirea, credința, rostul omului, divinitatea, infinitul și derizoriul, lucrurile mărunte, dar și cele profunde, tot ce înseamnă viața omului nu vă este străin și abordați în scris. Vă scrieți cu program cărțile, după un plan dinainte stabilit sau lăsați totdeauna inspirația să decidă?

Talentul este dat de Dumnezeu, iar ceea ce numim inspiraţie vine tot din spaţiile Sale celeste, altfel nu-mi pot explica imaginile, mesajele primite, forţa de a le transfera pe hârtie într-un limbaj adecvat, de a le corporaliza într-o carte pe care mi-o asum ca fiind o parte vie şi vibrantă din mine. Darul meu nu mă lasă uneori să dorm, ci mă trezeşte să scriu ceva ce nu vrea să se piardă. De fapt, sunt fericită fiindcă aşa pot să văd lumea altfel. Natura are proporţii şi culori de o armonie perfectă, fiindcă Dumnezeu e un mare artist şi fiind artist îi iubeşte pe cei care creează în spiritul Său, al frumosului, adevărului, binelui. Poetul descifrează un licăr de poezie în orice, în cele mai umile şi neînsemnate lucruri, la prima vedere. Nu scriu după un program prestabilit. Există un timp al unei cărţi când se împlineşte, cu un destin fericit. Fiecare carte are un înger al ei ocrotitor de la manuscris până când iese din tipografie, caldă ca o pâine, oferindu-se cu generozitate cititorilor. Am încercat ca fiecare carte să fie diferită prin temă, atmosferă, abordare stilistică, pentru că fiecare carte reprezintă o anume etapă din viaţa mea, pleacă de la o realitate, pe care o transcende pentru a fi mai mult decât ea.

Publicistica dvs. este și ea foarte bogată. Ați și lucrat în presă ani buni. Cum au fost pentru dvs. acei ani de după intrarea în libertate ce veneau după o perioadă în care ziarele nu relatau decât despre două personaje și realizările lor bombastice?

După ’89, a fost o eliberare în toate domeniile. Au apărut foarte multe reviste, ziare, edituri. Mulţi poeţi au intrat în presă, presa fiind înainte de ’89 un vis mai ales pentru cei fără un aşa-zis dosar sănătos. Am plecat de la Departamentul Aviaţiei Civile şi am lucrat la cotidianul „Viaţa Românească”. Ca începător, să lucrezi la un cotidian era altă provocare. Libertatea ţării era în consens cu libertatea mea personală. Mă consideram norocoasă că lucrez la Secţia Cultură, fiind la curent cu cele mai multe şi mai importante evenimente culturale. Am scris articole, cronici, am luat interviuri unor scriitori, artişti plastici, actori, regizori, pe care am avut şansa să-i văd, să-i ascult, să-i admir. Unii dintre ei nu mai sunt în viaţă, dar vorbele lor au rămas tipărite. Munca la un cotidian te captivează, te solicită intens şi nu mai ai timp pentru viaţă personală, pentru altceva. Cât am lucrat la cotidian, nu am publicat nici o poezie. Dar glasul cărţilor pe care simţeam că trebuie să le scriu mi-a spus că e timpul pentru o schimbare, aşa că m-am angajat la o editură, unde aveam să cunosc din interior lungul drum al cărţii de la autor până la cititor.

Ați fost recent în Canada. Ce întâlniri culturale ați avut? Ce puteți povesti despre această experiență?

„Canada, eh!”, cum e scris pe multe tricouri din Canada, alături de animalul totem, elanul, şi bine-cunoscuta frunză de arţar. Despre Canada, ţara cât un continent, a doua ţară ca mărime din lume, cu o populaţie formată din multe naţionalităţi, rase şi credinţe, se poate vorbi mult. Am să mă refer aici doar la Câmpul românesc de lângă oraşul Hamilton, din provincia Ontario, fondat acum 50 de ani de câţiva români, unde am participat la Săptămâna culturală românească, organizată de Asociaţia Culturală Română condusă de ing. Dumitru Răchitan, unde au venit români din Canada, SUA, România şi alte ţări, care au citit comunicări despre Centenar, poezia lui Eminescu, filosofia lui Blaga, au lansat cărţi. Eu mi-am prezentat câteva dintre cărţile pe care le-am luat cu mine, regretând că nu am luat mai multe faţă de interesul românilor din Canada pentru tot ce venea din ţara natală. Câmpul, o mică Românie, are o rotondă a scriitorilor din exil, un crâng, o bisericuţă, un lac eminescian cu nuferi, cu pod, un bust al lui Eminescu realizat de sculptorul brăilean Nicăpetre, care şi-a avut atelierul aici. I-am cunoscut pe preotul-poet Dumitru Ichim, ale cărui versuri le ştiam din ţară, pe Dumitru Puiu Popescu, redactorul-şef al „Observatorului”, care mă publicase, pe ziaristul Dorin Nădrău, pe distinsul profesor Nicholas Andronesco, din SUA, pe ziarista Milena Munteanu, m-am reîntâlnit cu scriitorul Mihai Ştefan, stabilit în SUA, cu Elena Buică locuind în Pikering, cu fosta mea colegă de la Editura Scripta, Rodica Gîrleanu, stabilită lângă Toronto, gazda mea generoasă, cu istoricul Eduard Dorneanu, colaborator la revista „Origini” a regretatului scriitor şi editor Gabriel Stănescu etc. Cele şapte zile petrecute la Câmp au fost o sărbătoare a culturii, a simţirii româneşti şi am rămas cu sentimentul că românii, chiar dacă au plecat de mult şi departe, şi-au păstrat sufletul românesc.

Ce v-ar aduce o satisfacție intelectuală extraordinară în momentul actual?

Să scriu o carte bună, să o tipăresc în condiţii excelente, să o văd în biblioteci, în vitrinele unei librării centrale, să ofer autografe cititorilor. Aşa ceva mi-aş dori. Mi-aş mai dori ca acele cărţi de poezie ale autorilor români să le vedem în vitrinele librăriilor alături de cărţile autorilor străini, aceştia din urmă fiind preferaţi pe motiv că se vând. Cartea de poezie e refuzată de librari pe motiv că nu se vinde. Nu se vinde fiindcă nu se expune. Creaţia naţională trebuie protejată, desigur, ceea ce este valoros. Şi totuşi, cele mai multe manifestări literare publice sunt de poezie, poezia având o plajă foarte mare de receptare şi sensibilizare.

Cât de importante sunt premiile literare, apar­tenența la breaslă, participarea la diverse festivaluri, târguri, lansări de carte?

Dintr-o anumită perspectivă, toate cele de mai sus sunt importante fiindcă te validează ca scriitor. Privit altfel, nu trebuie să scriem obsedaţi de obţinerea unui premiu, fiindcă el se acordă de un juriu ce poate fi subiectiv, cu preferinţe ce ţin de vârstă, stil, modă etc. Apartenenţa la breasla cu care împărtăşeşti aceleaşi valori e necesară pentru informare şi sprijin reciproc. Cine să ne înţeleagă mai bine decât cei care au aceeaşi meserie, nobilă şi grea, lucrând cu inefabilul. Avem nevoie de singurătate să scriem, dar şi de comunitate, căreia să-i împărtăşim rodul muncii noastre, de o comunitate profesionistă ce ne apreciază ori ne arată hibele. Artistul în turnul de fildeş e o imagine falsă. Scriitorul adevărat e activ, cult, informat şi chiar militant pentru ideile timpului său. Pentru mine, cele mai valoroase premii au fost cele câştigate la concursurile de poezie cu moto. Atunci am simţit că acţiona dreptatea divină şi nu există dreptate mai mare.

Carte de vizită

Victoria Milescu, poetă, jurnalistă, traducătoare, este licenţiată a Facultăţii de Filologie, Universitatea din Bucureşti, limbile română/engleză; studii postuniversitare. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Poezie, Bucureşti, din 1995. A lucrat în învăţământ, presă şi editură. Debut publicistic: 1978, revista „Luceafărul”, cu versuri. Debut editorial: 1988, câştigând concursul de debut a două edituri, apărând astfel în volumul Prier (Cartea Românească) şi în Argonauţi, II (Edit. Facla, Timişoara). Între cărţile publicate: Welcome December/ Bun venit, Decembrie (ed. română-engleză, 1994); Şlefuitorul de lacrimi (1995); Izbânda furată (1995); Inimă de iepure (1998); Arleziana (2000); Zâmbet de tigru (2001); Flacăra nevăzută/ Láthatatlan Láng (ed. română-maghiară, traducere de Horváth Dezideriu, 2007); Roua cuvântului/ Szóharmat (haiku, ed. română-maghiară, traducere de Horváth Dezideriu, 2008); Conspiraţii celeste (2008); 101 Poeme (2009); Bucuriile triste/ Gëzimet e trishtme (ed. română-albaneză, traducere de Baki Ymeri, 2009); Floarea vieţii (ed. română-georgiană, traducere de Zaira Samharadze, 2010); Dreptatea învingătorului (2010); Vrabia albă (CD, poezii în lectura autoarei, 2010); Fenomenele fără cauză (TipoMoldova, 2011); Sub steaua câinelui (2012); Existenţele fastuoase (2013); Cununa de flăcări (2014); Cenuşa verii/ Les cendres de l’été (ed. română-franceză, traducere de Ion Roşioru, Paula Romanescu, 2015); Feeding Illusions (ed. în limba engleză exclusiv, textul englez aparţinând autoarei, 2015); Raportul de aur/ La proportion d’or (ed. română-franceză, Prefaţă/Préface: Linda Bastide, Editura Poètes à vos plumes, 2015, Paris); Deriva sentimentelor (2016); Strada Lăcustei (2017).


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!