Ascensiunea Statelor Unite la rangul de putere mondială

Cătălin Turliuc, 21 Septembrie 2008

Deşi la Congresul de la Viena, din anul 1815, care urma să rezolve toate problemele litigioase ale Europei, au participat majoritatea statelor mari, mijlocii şi mici de pe continent, „Actul final“ a fost semnat numai de reprezentanţii a şapte puteri. Acest act cuprindea 17 documente, unele întocmite şi semnate înainte, altele - după încheierea Congresului. Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanţilor diplomatici, semnat în martie 1815, poate fi caracterizat drept o piatră de hotar în evoluţia raporturilor dintre state. El cuprindea, în cele 67 de articole ale sale, o delimitare exactă a diplomaţilor acreditaţi în străinătate, chestiuni de reprezentare, de protocol, precum şi instituirea clasei agenţilor diplomatici - categorie intermediară între miniştrii rezidenţi şi însărcinaţii cu afaceri.

Practic, în 1815, în Europa se confruntau două state: Imperiul ţarist, monarhie conservatoare, cu guvernare autocratică, cea mai puternică forţă terestră, şi Marea Britanie, monarhie constituţională, stăpâna mărilor şi oceanelor, posesoare a unei redutabile flote militare şi comerciale. Atât Anglia, cât şi Rusia căutau să aibă, simultan, iniţiative atât în domeniul militar, cât şi în cel politic. Diplomaţia ţaristă va iniţia Sfânta Alianţă, ţarul chemând toate statele - o invitaţie cu ca-racter religios - să adere la Alianţă, făcând un apel deosebit puterilor maritime: Spania, Ţările de Jos, Franţa, S.U.A. Este vorba de un document personal fără precedent în istoria actelor diplomatice, deoarece accentul se pune ex-clusiv pe naţiunile creş-tine.

Americanii au comentat favorabil tratatul, dar au refuzat politicos, însă categoric, motivând că principiile lor de politică externă se deosebesc de cele ale Rusiei, ei sprijinind orice mişcare de emancipare naţională, în speţă cea a coloniilor spaniole din America.

Cum s-a născut doctrina Monroe

La 8 ani după iscălirea Tratatului de la Viena, ne regăsim într-o Europă ameninţată acut de un război anglo-francez de care, evident, diplomaţia rusă era încântată. Spania s-a regăsit în postura de cal de bătaie. Guvernul de la Madrid nu s-a pregătit pentru rezistenţă, mizând pe ridicarea maselor, pe sprijinul englez şi pe inexpugnabila fortăreaţă Cadiz. Rezultatul a fost acela că garnizoanele franceze au staţionat în Spania până în 1828; ocupanţii au dus în Franţa numeroşi prizonieri, captivitatea lor încetând abia după izbucnirea revoluţiei din 1830.

Constatând că Anglia n-a avut curajul să intervină în sprijinul Spaniei, Alianţa a încercat să extindă intervenţia dincolo de ocean, din dorinţa de a opri procesul de emancipare a coloniilor spaniole, dar SUA s-au opus categoric unei asemenea intervenţii.

Astfel a luat naştere doctrina Monroe, prin care era reafirmat principiul neintervenţiei, ca răspuns la ameninţarea unei intervenţii din partea Sfintei Alianţe în treburile ţărilor continetului american.

Doctrina Monroe, proclamată la 2 decembrie 1823, în mesajul adresat Congresului de James Monroe, preşedintele SUA, a fost cunoscută ulterior sub sintagma „America americanilor“.

În mesajul său anual, preşedintele SUA face referiri la propunerea Rusiei ca, prin reglementări şi negocieri amicale, interesele celor două naţiuni să fie satisfăcute pe coasta nord-vestică a continentului american. Este vorba de Alaska, aflată în stăpânirea Imperiului rus, prin aceasta guvernul american dorind să demonstreze preţul pe care-l pune pe prietenia ţarului.

Monroe afirma că cele două Americi (de Nord şi de Sud ) „ ... nu pot fi, de acum înainte, considerate ca obiect de viitoare colonizare din partea nici unei puteri europene“.

„Este de datoria noastră, faţă de sinceritatea şi caracterul amical al relaţi-ilor existente între Statele Unite şi alte puteri, să declarăm că am considera primejdioasă pentru pacea şi siguranţa noastră orice încercare din partea lor de a-şi extinde dominaţia asupra oricărei părţi din această emisferă.“

Se subliniază că SUA nu au intervenit în războaiele europene deoarece considerau că ele reprezintă o problemă internă a vechiului continent, dar că Statele Unite vor riposta prompt în cazul în care drepturile lor sunt încălcate sau serios ameninţate.

În mesaj se fac referiri la evenimentele din Spania şi Portugalia, la intervenţia Sfintei Alianţe în Spania şi la faptul că SUA s-au declarat neutre, deoarece ele se ghidează după principiul „ ... a nu se amesteca în afacerile interne ale nici unei puteri europene, a considera guvernele de facto ca guverne legitime, a cultiva relaţii printr-o politică deschisă, fermă şi hotărâtă, ţinând seama în orice moment de pretenţiile juste ale fiecărei puteri, dar netolerând vexaţiuni din partea nici uneia“. Dacă, faţă de Europa, aceasta era optica politicii externe americane, „ ... în privinţa continentelor noastre, circumstanţele sunt total şi vădit diferite (...). Este tot atât de imposibil ca noi să ne comportăm cu indiferenţă faţă de o asemenea intervenţie, în orice formă s-ar produce“. Concluziile sunt clare: SUA, simţindu-se destul de puternice, se opun categoric oricărei intervenţii pe continentul american. Sesizând dorinţa de independenţă a coloniilor spaniole din America Centrală şi de Sud, SUA realizează că, pentru obiectivele politice ale Washingtonului, era mult mai convenabil să poată trata cu state independente, dar care nu reprezentau o forţă economică sau militară, decât cu posesiuni ale Marii Britanii, ale Rusiei sau ale oricărei alte puteri europene; totodată, SUA doreau să apară în ochii noilor state independente drept ţara prin a cărei intervenţie le-a fost garantată obţinerea suveranităţii naţionale, obligându-le moral şi transformându-le într-un partener docil în viitoarele combinaţii ale politicii americane.

Doctrina Monroe - o regulă de politică a SUA

În esenţă, doctrina Monroe conţinea trei mari idei: nepermiterea colonizării continentului american de către statele europene; nepermiterea intervenţiei statelor europene în afacerile continentului american; SUA se vor abţine de la intervenţia în treburile Europei.

Secretarul de stat al SUA, Richard Olney, într-o notă adresată guvernului englez la 20 iulie 1895, spunea că „ ... în virtutea doctrinei Monroe, Statele Unite au un fel de protectorat asupra continentului american şi, fiind suverane în problemele care le privesc, pot să-şi impună voinţa, aici ea având forţă de lege“.

Senatorul Knox, fost secretar de stat al preşedintelui Taft, spunea, în august 1919: „Doctrina Monroe nu este un angajament internaţional sau o înţelegere internaţională. Ea este o regulă de politică a Statelor Unite, de care noi ne servim în măsura în care avem nevoie. Ea nu este supusă altor reguli decât necesităţilor noastre, voinţei noastre şi forţei armatelor noastre“.

Doctrina Monroe a fost folosită de nenumărate ori pentru justificarea inter-venţiilor americane în Cuba, Nicaragua, Mexic, Guatemala, Haiti etc.

La conferinţa de pace de la Paris din 1919, în urma insistenţelor preşedintelui Wilson, doctrina Monroe a fost introdusă în articolul 21 al pactului Ligii Naţiunilor, care prevedea că: „obligaţiile internaţionale, cum sunt tratatele de arbitraj şi acordurile limitate la cadrul unor anumite regiuni, ca doctina Monroe, care asigură menţinerea păcii, nu sunt considerate incompatibile cu vreuna dintre prevederile prezen-tului pact“.

La cea de-a cincea Conferinţă panamericană de la Santiago de Chile din 1923, reprezentanţii unor ţări latino-americane au ridicat problema caracterului, a însemnătăţii şi interpretării doctrinei Monroe. Reprezentantul SUA la această conferinţă a declarat că doctrina nu implică discuţii şi că ea este o chestiune unilaterală a politicii naţionale a SUA.

Politica expansionistă americană

Principiul neintervenţiei, în forma sa generală, a fost consacrat în articolele 2 şi 7 ale Cartei Naţiunilor Unite. Din acestea rezultă că statele, Organizaţia Naţiunilor Unite însăşi, organele sale şi alte organizaţii sunt obligate ca, în activitatea lor, să se abţină de la orice intervenţie în afacerile care intră în competenţa internă a unui stat, fie el membru sau nemembru al organizaţiei.

Noua politică externă americană a fost inaugurată în 1898, printr-un război cu Spania. Ca urmare a acestuia, SUA şi-au impus protectoratul asupra Cubei (pe care au ocupat-o) şi au anexat Puerto Rico. Acţiunea în Antile era în chiar litera doctrinei Monroe. Prin acelaşi război însă, Statele Unite au anexat Filipinele, punct de plecare al expansiunii în Pacificul de Vest. Războiul hispano-american din 1898 este primul război imperialist pentru împărţirea posesiunilor coloniale la sfârşitul secolului al XIX-lea, deoarece, lumea fiind deja împărţită, puteau avea loc numai reîmpărţiri ale ei, adică „trecerea de la un stăpân la altul şi nu trecerea de la situaţia de teritorii fără stăpâni la cea de teritorii cu stăpâni“.

Politica expansionistă americană şi-a găsit teoreticienii cei mai avizaţi în cei trei preşedinţi de la începutul secolului: Th. Roosevelt, G. Taft şi W. Wilson. Primul sublinia că, datorită interdependenţei crescânde a relaţiilor internaţionale, Marile Puteri au dreptul de a exercita o poliţie internaţională în zona lor de influenţă, Statele Unite avându-l în emisfera occidentală. Era politica bâtei (big stick) aplicată prin intervenţiile uneori brutale în Columbia, Venezuela, Antile, ceea ce nu l-a împiedicat pe Th. Roosevelt să primească Premiul Nobel pentru Pace (1906). Taft a inaugurat o nouă politică, diplomaţia dolarului, în conformitate cu care acţiunea diplomatico-militară urmează capitalurile, cum s-a întâmplat în Nicaragua (1912) sau în China. În sfârşit, Wilson a reluat tradiţia misiunii civilizatoare, moralitatea, şi nu oportunitatea, trebuind să conducă.

Big stick, diplomaţia dolarului şi moralismul civilizator sunt trei manifestări diferite ale aceleiaşi schimbări: ascensiunea Statelor Unite la rangul de putere mondială. Era o încununare a întregii evoluţii anterioare a Statelor Unite, fiind îndreptată către viitor.

Nicolae Iorga a avut o intuiţie deosebită când considera că epoca contemporană începe cu războiul de independenţă american. Participarea la Primul Război Mondial, desfăşurat departe de hotarele SUA, nu a modificat liniile esenţiale ale dezvoltării sale ulterioare.

Politica big stick

„Din ce în ce mai mult, interdependenţa crescândă şi complexitatea relaţiilor internaţionale, politice şi economice impun tuturor naţiunilor civilizate şi organizate să exercite propria lor poliţie în toată lumea (...).

Incidente cronice, incapacitatea (unor guverne) pot, în America, ca şi oriunde, cere intervenţia unei naţiuni civilizate şi, în emisfera occcidentală, adeziunea Statelor Unite la doctrina Monroe le poate forţa să exercite acţiuni de poliţie internaţională în cazuri evidente de astfel de incidente sau incapacităţi.“

Diplomaţia dolarului

„Dacă este adevărat că politica noastră externă nu trebuie să se îndepărteze (...) de drumul drept al justiţiei, aceasta nu exclude nicicum o intervenţie activă pentru a asigura mărfurilor şi capitalurilor noastre facilităţi pentru investiţii profitabile, surse de beneficii pentru ambele părţi.“

Moralismul civilizator

„Nu ne vom îndepărta niciodată de principiul conform căruia moralitatea, şi nu oportunitatea, trebuie să ne conducă şi nu vom accepta niciodată inechitatea sub pretext că este mai comod s-o faci.“


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!