Analiză
Asceza într-o lume de consum

Asceza într-o lume de consum

Prof. Univ. Ioan Teşu, 07 Noiembrie 2010

Societatea în care trăim este definită a fi una "de consum", în care guvernează raporturile dintre cerere şi ofertă, dintre dorinţă şi procurare. Această relaţie s-a impus nu numai în privinţa bunurilor materiale, ci şi a celor spirituale, alterând fundamental relaţiile dintre oameni şi chiar sistemul de valori ale fiecăruia. Totul pare a avea un preţ, mai mare sau mai mic, a se negocia şi cumpăra, inclusiv valorile spirituale, fericirea şi iubirea.

Adeseori, omul nu este judecat prin prisma bogăţiilor sale intelectuale sau spirituale, ci din perspectiva capitalului său, al contului, al bunurilor proprii, acumulate într-un mod mai mult sau mai puţin cinstit. Mulţi dintre contemporani judecă şi sunt judecaţi nu atât în funcţie de valorile lor sufleteşti sau duhovniceşti, a comorilor lăuntrice pe care le-au adunat şi din care împărtăşesc şi altora, ci după felul în care se îmbracă şi vorbesc, după casa din care ies şi maşina din care coboară, în funcţie de magazinele mai mult sau mai puţin exclusiviste din care se îmbracă sau îşi fac cumpărăturile.

Alienările acestui stil de a privi şi înţelege viaţa şi fericirea au atins şi societatea românească a ultimilor 20 de ani. Poate nu întâmplător, în anul 2008, România s-a situat pe locul al doilea între ţările Uniunii Europene din punctul de vedere al volumului cumpărăturilor, ceea ce în termeni psihiatrici a condus la un fenomen - oniomania sau "furia cumpărăturilor", urmată, din nefericire, pe fondul crizei globale, de boala opusă - aşa-zisa "depresie de non-shopping".

Pentru omul secularizat, sfinţenia este anacronică

Teologul occidental Paul Evdochimov scria într-una din lucrările sale că omului contemporan, atunci când i se vorbeşte despre sfinţi şi sfinţenie, când îi sunt evocate exemplele sau modelele de viaţă şi credinţă oferite de către aceştia, i se produce un blocaj psihologic. Nu înţelege şi nu găseşte justificare nevoinţelor acestora, renunţării lor la plăcerile lumii şi ale vieţii, îi socoteşte anacronici şi nu le vede nici un fel de utilitate, nici măcar în plan spiritual. Mai mult chiar, asceza trupească şi sufletească este adeseori socotită o exagerare aberantă, într-o lume care ne ademeneşte şi ne îmbrăţişează cu tot mai numeroasele şi elaboratele ei forme de satisfacere a poftelor şi plăcerilor, aflate şi ele într-o neîncetată progresie şi neastâmpăr. Între "a fi" şi "a avea", s-ar părea că omul modern a ales să îşi conjuge viaţa, iremediabil şi spre a sa sărăcire, cu verbul "a avea". Mai mult chiar, trăim, se pare, într-o lume în care dumnezeul vremurilor noastre este banul, iar religia omului contemporan - plăcerea.

Aceasta este în fond istoria fiinţei umane, aşa cum realitatea o arată - o fugă nebună în căutarea plăcerii, fie ea chiar şi dintre cele mai mărunte, şi într-o goană frenetică din calea durerii sau a oricărei forme de suferinţă trupească ori spirituală. Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se la această realitate a existenţei umane, spunea că în viaţa omului există un cerc vicios plăcere-durere. Că omul vrea să guste doar din cea dintâi, nerealizând faptul că tocmai aceasta este cauza celei din urmă. Că în plăcere se ascunde, de fapt, "boldul" durerii, că bucuriile de astăzi, dacă nu sunt trăite curat şi în Hristos, se vor transforma în cauze ale durerilor şi suferinţelor viitoare, după cum şi necazurile sau încercările actuale, dacă sunt înţelese duhovniceşte, ca venind de la Dumnezeu şi spre a noastră exersare duhovnicească, devin izvoare inepuizabile de bucurie curată şi netrecătoare.

Viaţa creştină are mai multe etape sau trepte: curăţirea de patimi, iluminarea, prin revărsarea harului Duhului Sfânt asupra sufletului purificat, şi desăvârşirea sau sfinţenia. Idealul creştin sau scopul vieţii creştine este unul înalt - desăvârşirea sau sfinţenia sau, în limbajul aceluiaşi Sfânt Maxim Mărturisitorul, "pătimirea îndumnezeirii". Este lucrarea prin care omul devine prin osteneală proprie, ajutat de harul dumnezeiesc, ceea ce Dumnezeu este prin fiinţă - desăvârşit. Însăşi virtutea este numită de către Sfântul Maxim a fi unirea neputinţei umane cu ajutorul dumnezeiesc, arătându-se în acest mod faptul că nimic din ceea ce este cu adevărat important şi înalt în viaţă nu poate fi dobândit la modul deplin fără susţinere din partea harului dumnezeiesc mântuitor, sfinţitor şi desăvârşitor.

Patimile omului contemporan - reale boli ale sufletului

Până să ajungă însă la asemănarea cu Părintele său ceresc, omul are de luptat şi de înfrânt pornirile sale păcătoase, în locul cărora trebuie sădite şi dezvoltate virtuţile creştine. Dacă păcatele şi patimile sunt nişte "ziduri" ce se ridică în calea relaţiei noastre cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu însăşi sinea noastră, virtuţile sunt cele care ne apropie de El, făcându-ne asemenea Lui. Dacă păcatele şi fărădelegile întunecă şi îmbolnăvesc sufletul, faptele bune îi redau curăţia şi sănătatea cu care a fost înzestrat prin creaţie. Dacă păcatele şi patimile sunt reale "boli" ale sufletului, uneori mult mai greu de purtat şi suferit decât durerile trupeşti, virtuţile sunt cele care îi redau acestuia pacea şi mângâierea şi îl reaşază în raport de iubire cu Dumnezeu - Izvorul lor.

Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe au descris, pe de o parte, lista sau catalogul patimilor şi modul viclean de manifestare al fiecăreia dintre ele, iar pe de altă parte, mijloacele sau remediile cele mai eficiente de luptă împotriva fiecăreia dintre acestea. Începând cu Evagrie Ponticul (345-399), s-a generalizat în Răsăritul creştin lista celor opt patimi generale, fiecare dintre ele lucrată de un duh specializat al răutăţii: lăcomia pântecelui, desfrânarea sau curvia, iubirea de arginţi, mânia, trândăvia, tristeţea, slava deşartă şi mândria. Împotriva acestora, creştinul luptă prin cultivarea virtuţilor creştine: credinţa, temerea de Dumnezeu şi cugetarea la moarte şi la cele ce îi vor urma, înfrânarea şi pocăinţa, paza gândurilor şi a minţii, răbdarea necazurilor cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, smerenia şi blândeţea, culminând toate în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Despre aceste patimi, Părinţii cei duhovniceşti spuneau încă din vechime că ele "călăresc" lumea şi robesc sufletul omului, în timp ce virtuţile par a fi izolate şi alungate în sufletul a tot mai puţini oameni doritori de viaţă curată şi înaltă şi iubitori de mântuire.

Asceza creştină este exerciţiul biruinţei zilnice asupra omului vechi

Unul dintre paradoxurile vieţii creştine îl constituie existenţa unui real "război nevăzut" nu numai cu lumea şi cele ce o alcătuiesc, ci şi cu propria fire. Asceza răsăriteană înseamnă, în ultimă instanţă, a lupta cu tine însuţi, a te înfrânge pe tine însuţi şi în acest mod a ieşi învingător. Înseamnă să lupţi cu poftele păcătoase personale, adeseori izvorâte şi izbucnite din zone iraţionale şi inconştiente ale sufletului, a le da o direcţie şi finalitate duhovnicească, dobândind astfel nepătimirea. Ea nu presupune suprimarea sau desfiinţarea trupescului, biologicului, ci sublimare, copleşire a lui de către elementul spiritual, duhovnicesc.

Experienţa umană generală şi viaţa creştină demonstrează că lucrurile cu adevărat importante în planul veşniciei cer sacrificii, uneori dintre cele mai încordate. Or, mântuirea sau desăvârşirea, scopul suprem al vieţii presupune osteneală, nevoinţă sau asceză susţinută, pentru că şi idealul este cel mai înalt.

Există, în viaţă, etape şi vârste în care suntem mai preocupaţi de cele exterioare, lumeşti, trupeşti şi trecătoare. Perioade în care căutăm plăcerea, confortul, facilul, fără a realiza deplin preţul exact al lor. Fără a ne da seama că plăcerea trupului înseamnă de cele mai multe ori lacrimile nevăzute ale sufletului, după cum şi bucuriile sufletului, pe care nimeni şi nimic nu le poate răpi de la noi, se dobândesc prin osteneală şi nevoinţă trupească.

Sau, într-o altă exprimare, dacă nu descoperim aceste lucruri de bunăvoie, la tinereţe, cu zâmbet de bucurie pe chipul nostru, le vom descoperi de nevoie, la maturitate şi bătrâneţe, prin încercări şi suferinţe. În toate însă, trebuie să ne păstrăm nădejdea statornică în ajutorul Bunului şi Milostivului Dumnezeu.

pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu Facultatea de Teologie Ortodoxă "D. Stăniloae" Iaşi


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!