Cultură
Augustin Buzura și realismul psihologic în cheie morală

Augustin Buzura și realismul psihologic în cheie morală

Geo Vasile , 27 Iulie 2017

Marele prozator ardelean Augustin Buzura, plecat la cele veșnice pe 10 iulie 2017, s-a născut la 22 septembrie 1938, în comuna Berința, județul Maramureș. A absolvit Liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare în anul 1955, apoi Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Napoca (1964), cu specializare în psihiatrie, conform volumului „Dicționarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, București, 2004). A fost redactor, secretar general de redacție, redactor-șef al revistei „Tribuna” din Cluj, la care a debutat în 1960.

A abandonat medicina în favoarea literaturii, debutând editorial cu volumul de povestiri „Capul Bunei Speranțe” (1963). După încă o culegere de povestiri și nuvele („De ce zboară vulturul?”, 1966) se dedică în exclusivitate romanului, dobândind o rapidă și largă cunoaștere din partea criticii și a publicului. „Absenții” (1970, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor), „Fețele tăcerii” (1974, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Orgolii” (1977, Premiul pentru Literatură „Ion Creangă” al Academiei Române), „Vocile nopții” (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Refugii” (1984, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Drumul cenușii” (1988), ultimele două făcând parte dintr-un ciclu intitulat „Zidul morții”, configurează o problematică, un univers literar și o suită de modalități compoziționale caracteristice. Romane ale unor cazuri de con­știință, aceste cărți urmăresc în egală măsură și implicațiile sociale, istorice și politice ale devenirii colective. În anul 1999 i-a apărut „Recviem pentru nebuni și bestii”, iar în 2004, două cărți: o reeditare la „Fețele tăcerii” - a cincea de la apariția sa în 1974 - și „Teroarea iluziei”, care transcrie după ani de zile de la înregistrarea ei un dialog avut de scriitor la Munchen, în 1989, cu Crisula Ștefănescu, pe atunci angajată în secția de cercetare a postului de radio Europa Liberă. În 2009, i-a apărut volumul „Raport asupra singurătății”.

Masivul roman „Recviem pentru nebuni şi bestii” pare să fi convocat toate cărţile anterioare anilor ‘90, ca de pildă „Feţele tăcerii”, „Drumul cenuşii”, „Vocile nopţii”, inclusiv tehnicile (în special fluxul conștiinței și monologul interior), obsesiile şi temele întregii sale opere narative.

Cronică a vieţii şi mentalităţii românilor, mai ales în ultimul deceniu de dictatură comunistă şi în primii ani de libertate veritabilă, cartea focalizează eliberarea protagonistului Matei Popa de feluritele complexe şi tabuuri, mărturisind indirect ieşirea autorului în arenă pentru a defini şi sancţiona prin mijloace epice şi tablouri vivante o răscruce istorică, atât pentru destinul naţiunii, cât şi pentru destinul scrisului său şi al romanului românesc în general. Cu detaşarea unui om în fine liber, Buzura constată perpetuarea nebunilor şi bestiilor, explicabilă în virtutea unui viciu istoric frate cu fatalitatea: minima rezistenţă, tentaţia românilor de a fenta istoria. Vechii monştri abia azi au ajuns la maturitate, spre a se insinua definitiv în viaţa noastră, „încât ne râd din interior, ne iau aerul, şi încet, pe nesimţite, zilele”.

Augustin Buzura nu pregetă să identifice fauna actuală de politicieni şi afacerişti ce se trag din mantaua lui Ceauşescu, fascinaţi de modelul dictatorului, imitându-l, multiplicându-l în mii de copii la scară naţională. În privinţa intelectualilor eşuaţi prin trădarea propriului statut, judecata este la fel de drastică: ei nu s-au impus, ci s-au adaptat. Încât - se întreabă şi îşi răspunde Matei Popa - cei care contează acum în ţara asta sunt păcătoşii de ieri, turnătorii şi securiştii mascaţi, laşii şi mincinoşii, nulităţile, epavele şi ciurucurile. Şi culmea, cei născuţi slugi filmează azi în procurorii naţiunii, în modele de patriotism şi democraţie. Este o reglare amară de conturi, exorcism al inepuizabilei imaginaţii a bestiilor, dar şi recviem. Matei este tentat să se roage pentru „nebuni şi bestii” în sensul de fiinţe afectate de maladiile spiritului românesc precum lipsa mentalităţii de învingători sau a vocaţiei solidarităţii. Toate aceste idei susţin un edificiu epic de factură modernă, în interiorul căruia realismul psihologic îşi dă mâna cu radiografia social-politică, satira anticomunistă cu sondajul abisal al vieţii interioare, sublimat în registre de o mare expresivitate şi altitudine intelectuală.

Nu se poate vorbi de o frescă social-istorică în sensul romanului clasic, ci de o frescă preponderent spirituală a epocii şi a exponenţilor acesteia.

Numeroase pagini din „Recviem pentru nebuni şi bestii” (roman tradus în limba franceză de Marily Nir sub titlul de „Requiem pour salauds e fous” şi apărut în 2001, și apoi în limba engleză, 2004)  narează ce s-a întâmplat cu noi timp de cincizeci de ani. Două secvenţe ni se par antologice, un studiu în cheie morală sau o specie de editorial despre patriotism şi patriotul român, înainte şi după, de la origini şi până în prezent şi o radiografie a tranziţiei în cheie filosofică: „Întreaga energie se pierde mai ales aici cu descrierea catastrofei, în lupta neîncetată cu morile de vânt. Din această cauză, mare lucru nu reuşim să ducem la capăt, de nimic nu suntem întrutotul convinşi, nici o filosofie şi nici o ideologie nu ne-o însuşim pe deplin sau nu izbuteşte să ne impresioneze. Cu un firesc exasperant plutim printre sisteme politice şi economice dând impresia că am optat de mult pentru ceva deosebit, un ceva numai al nostru pe care lumea îl va afla la momentul potrivit. În realitate, totul se rezumă la acum, imediat. Mâine? Vom afla mâine, ne vom gândi atunci. (...) Ţara este condusă mai mult după articole din ziar, talk-show-uri, sondaje făcute după nevoile celui ce le plăteşte, păreri luate întâmplător de pe stradă, dar foarte rar după Constituţie sau legile izvorâte din aceasta. (...) Cine n-are tăria să lupte sau credinţa în ceva persiflează. Şi persiflează de pe o iluzorie înălţime, la o altitudine care i-ar da dreptul să ia totul în râs. În realitate nu este decât un gol, pustiu, penibil. ­Neant cu chip uman”.

Compendiu vizionar asupra stării naţiunii, reabilitare a romanului românesc, dar şi a statutului scriitorului şi a intelectualului român în general, cărțile lui Augustin Buzura consacră definitiv în istoria literaturii noastre realismul psihologic în cheie morală, în linia unor Dostoevski, Musil, Th. Mann, Camil Petrescu sau Mircea Eliade.


Galerie foto:

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!