Cultură
Aurel Cojan, neuitatul

Aurel Cojan, neuitatul

Dan Stanca, 25 Februarie 2013

Luna aceasta galeria Dialog de la Primăria Sectorului 2 a fost onorată de o retrospectivă Aurel Cojan, pictorul smerit şi în acelaşi timp imprevizibil, ale cărui lucrări au făcut înconjurul lumii şi niciodată nu şi-au stins suflul de prospeţime care le face mereu admirate. A murit acum şapte ani singur, într-o casă de bătrâni de la marginea Parisului, dar în conştiinţa celor care ştiu ce e arta avea conturul unui geniu.

Aurel Cojan face parte dintr-o generaţie care a văzut toate ororile. S-a născut în 1914 şi a străbătut o epocă grea, plină de capcane. A ştiut ce înseamnă să fii respins şi să nu ai voie să expui un crâmpei de lucrare. S-a bucurat însă şi de onoruri. A avut o viaţă dificilă şi complexă, dar în care s-a lăsat mereu călăuzit de steaua talentului său. A crezut în el însuşi, dar nu ca un vanitos, care aduce zilnic omagii eului gonflabil, ci ca un om care are de dus o misiune până la capăt. Misiunea sa era meşteşugul picturii, iar capătul, dacă se poate spune aşa, a fost decernarea de către Guvernul Franţei a înaltului Ordin de Cavaler al Literelor şi Artelor. Galeria pariziană Marqaron i-a achiziţionat o bună parte din lucrări care, de altminteri, sunt expuse acolo permanent şi pot fi vizitate de oricine trece prin preajmă. Acelaşi lucru este valabil şi despre galeria bucureşteană Contrapunct unde se află lucrări ale maestrului. Ceea ce avem la Dialog aparţine colecţiei Rozalia şi Victor Becherschi care, impulsionaţi de Ruxandra Garofeanu, autoarea unui film documentar memorabil despre Cojan, au făcut un gest de maximă mărinimie, oferind publicului eşantioane din ceea ce putem numi fără exagerare tezaurul Cojan. Minereurile preţioase scoase astfel la lumină scânteiază prin, cum am spus, prospeţime, dar şi inocenţă. Aurel Cojan a pictat ca un copil, dar fără să facă pictură naivă. Arta sa însă a avut mereu o graţie pe care doar cei mici, prin vecinătatea lor cu îngerii, o pot manifesta. Maestrul de altfel obişnuia să spună că el nu a făcut toată viaţa altceva decât piruete. Este adevărat. Lucrările sale exprimă un vertij celest, ca şi când într-o spumă cromatică aflată într-o continuă nelinişte ţâşnesc din materia sa picturală corpuri şi siluete a căror mişcare este ca o caligafie a genezei. Probabil că universul aşa a luat fiinţă, ca în pictura lui Cojan. Nu a fost nimic măsurat ori calculat, a fost geniu şi inspiraţie, urmând ca în timp acele fragmente superbe de lumină şi culoare dislocate din mintea demiurgului să se solidifice şi să ia naştere lumea aşa cum o vedem astăzi. Dacă ar trăi, Aurel Cojan ar râde de asemenea rânduri pompoase. Dar până la urmă aşa stau lucrurile. Nici un artist nu e întru totul conştient de însemnătatea a ceea ce face. Ca într-o vestită parabolă, el poate să şi doarmă, iar în somnul său luminat altcineva să conducă pe pânză penelul creator de monade mirifice. Cojan nu a fost un abstracţionist în sensul clasic al cuvântului, deşi arta sa poate fi înscrisă în acest curent. De fapt, nu a fost un modernist cu toate ticurile modernităţii, ci un creator solitar care se lăsa ghidat de instinct şi intuiţie pe deasupra convenţiilor oricât de preţioase ar fi acestea. Ceea ce a realizat el este o ofrandă şi o provocare. A închinat ceva celor mai presus de el, iar pe de altă parte i-a provocat pe mediocrii care aveau impresia că pot expedia în câteva cuvinte tot belşugul de semnificaţii al picturii sale. De aceea expoziţia de la galeria Dialog este un bun prilej pentru a ne confrunta noi cu noi înşine. Nu mai este atât vorba de o performanţă, cât de spiritul viu al unui artist care îşi ia deoparte fiecare privitor şi-i solicită la maxim fiinţa. Este însă o solicitare blândă ca un fenomen natural care ne arată că încă mai merită să trăim.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!