„Aurul alb“ de la Cacica

„În Cacica, pământul e plin sare.“ Aşa obişnuiesc să-ţi spună localnicii, dacă te abaţi prin zonă, atras de istoria salinei din sat.

De mina de sare, înfiinţată de austrieci pe la 1792, se leagă toată existenţa acestei aşezări. Povestea „aurului alb“, scociorât în pântecele Dealului Celălalt, cum e numit, simplu, în zonă, e împletită cu frânturi din viaţa polonezilor aduşi aici să scoată la lumină bogăţia nebănuită din adâncuri. Furnicarul de odinioară de la mină s-a stins în fumul unor amintiri. Istoria sării însă e reeditată zilnic, cu fiecare grup de vizitatori curioşi să vadă „oraşul“ cu pereţi translucizi din inima pământului. În secolul al XIX-lea, sarea extrasă la Cacica era un produs de lux, de aici fiind aprovizionată, se pare, şi Curtea de la Viena. „Se comercializa sub formă tronconică, de circa 5 kilograme. Era învelită cu hârtie cerată şi legată cu o pănglicuţă tricoloră. Se numea sare huscă de lux“, povesteşte directorul Corneliu Zup.

Întrebat de un specialist de la Bucureşti ce concentraţie de sare are masivul de la Cacica, un ghid al salinei, de dinainte de 1989, „omul partidului“, total pe dinafară în domeniul în care lucra (aşa cum se întâmpla în mai toate domeniile, în acele vremuri), a răspuns naiv: „Domnule, e cam secret, dar să vă spun eu drept, cât vedeţi cu ochii aici îi tot sare“. A rămas de pomină vorba lui, în sat, însă, într-un fel, omul avea dreptate.

Cacica, aşezare din Bucovina, aflată la 35 de kilometri de Suceava şi 18 kilometri de Gura Humorului, şi-a înşirat case, drumuri, livezi şi fâneţe pe o „farfurie“ cu sare, care-şi întinde marginile pe sub dealuri şi păduri de fag numai Dumnezeu ştie până unde. E şi simplu să verifici adevărul despre bogăţia zăcământului. O groapă de numai cinci metri adâncime scoate invariabil la iveală un fir de apă sărată.

Izvoarele sărate, de altfel, le-au fost tovarăşi buni gospodarilor din zonă. Pe vremuri, bătrânii nici nu se oboseau să mai cumpere sare, să pună în mămăligă; turnau o căniţă de apă sărată. „Bunica nu făcea mămăliga cu sare, ca azi. Avea o cănuţă de lut, lua apă sărată din izvor şi punea de mămăligă“, îşi aminteşte Mihai Cehaniuc, un polonez hâtru, în vârstă de 63 de ani, fost mecanic de locomotivă în Gara Cacica.

În „jurnalul“ satului, salina e personaj principal. În jurul ei s-a născut aşezarea, acolo au lucrat toţi sătenii, femei şi bărbaţi deopotrivă, în măruntaiele sale s-au dat baluri strălucite, s-au ţinut slujbe religioase, iar mai târziu şi-au umplut plămânii de sănătate suferinzii veniţi pentru cură şi tratament.

Cu tainele şi cotloanele ei, salina e pentru cei din Cacica un prieten nevăzut, dar omniprezent, o „umbră“ pe care-o iau, inconştient, în fiecare zi în casă, cu care adorm în gând, un fir invizibil care a legat vieţi, prefigurând destinul satului.

„Oraşul“ subteran

Sub pământ, în adâncul Puţului „Ferdinand“, salina îşi întinde „tentaculele“, abandonând galerii săpate acum mai bine de 200 de ani, înaintând, tot mai mult, după urma sării. Minerii care-au scociorât în adâncuri atâta amar de vreme au creat, voit sau nu, un orăşel în toată regula. Ca să ajungi să-l vezi, trebuie să cobori 280 de trepte de lemn, dispuse în lejere serpentine. În prima galerie, la 27 de metri adâncime, săpată numai cu ciocanul şi dalta pe la sfârşit de secol XVIII, stă, martoră tăcută a atâtor ani, atâtor rugăciuni şi temeri, capela romano-catolică cu altar deschis, având hramul „Sfânta Varvara“, ocrotitoarea minerilor. Ceva mai încolo este amenajată şi o capelă ortodoxă, în jurul unei cruci din sare descoperite întâmplător, despre care legenda spune că era purtată de mineri ori de câte ori deschideau o nouă galerie.

Ca în orice „orăşel“, „străzile“, aici culoare cioplite în sare, sunt înguste şi tainice, ademenindu-te să le descoperi. Urmărim una dintre ele şi ajungem într-un loc de agrement: Lacul Sărat, amenajat de mineri la 38 de metri sub pământ, pentru a colecta scurgerile de apă sărată din interiorul salinei. Pe acest lac, în 1906, s-a plimbat şi regele Carol, într-o bărcuţă a minerilor.

Mai înaintăm 6 metri în adânc ca să vedem şi sala de bal, în care lumea bună din Cacica, renunţând la satul de deasupra, se reunea la diverse ocazii. Un suport de fier, pentru făcliile ce luminau sala odinioară, singurul „nemâncat“ de sare, aminteşte de o lume despre care azi mai aflăm doar din cărţi. „Din câte am aflat, aici venea, pentru dans, şi lumea bună de la Iaşi, de la Bucureşti, de la Cernăuţi“, povesteşte Corneliu Zup.

Urmează alte culoare înguste, alte inscripţii, numele vreunei polone cu bucle blonde şi ochi albaştri ce vor fi cucerit o inimă cinstită, de miner, scrijelit pe o boltă translucidă, alţi pereţi din cărămizi de sare, resturi ce n-au putut fi exploatate de-a lungul anilor…

„Oraşul“ se termină la 60 de metri sub pământ, într-o sală uriaşă, altădată depozit de brânză, astăzi teren de sport pentru tinerii doritori să facă mişcare inhalând aerul acesta special.

Depozitul Central de brânză din Salina Cacica

Până în 1989, în sala în care astăzi este amenajat terenul de sport erau păstrate sute de butoaie cu brânză din toată Moldova, în ceea ce se numea pe atunci Depozitul Central de brânză. Spaţiul era cel mai potrivit pentru păstrarea acestui aliment, deoarece temperatura este constantă pe tot parcursul anului, iar aerul salin, favorabil conservării. „Brânza era pusă în butoaie, dar secretul era, de fapt, temperatura. Şi oamenii din sat îşi păstrau brânza acolo. Temperatura este constantă, de 8-9 grade“, precizează Mihai Cehaniuc.

10 minute de rugăciune la intrarea în salină, 10 minute, la ieşire

În Bucovina, provincie alipită Imperiului Austro-Ungar, la 1776, austriecii n-au mai vrut să aducă sare, aşa cum se obişnuia, din Moldova, de la Târgu Ocna sau din Ardeal, de la Ocna Dej, din cauza distanţelor şi a transportului greoi.

S-au folosit de informaţiile localnicilor, că în zonă ar fi izvoare cu apă sărată, şi au început prospectarea terenului. „Zăcământul s-a descoperit în anul 1785, iar începerea exploatării datează de la 1791. La vremea respectivă, au adus un specialist în minerit, Johann Paul Hoffman, şi mineri specialişti pentru exploatarea sării de la minele Bohnia şi Wieliczka, din Polonia“, povesteşte Corneliu Zup, directorul salinei, despre începutul de drum al sării de la Cacica.

Aşa au ajuns în zonă strămoşii polonezilor de azi din satul aşezat pe bulgărele gigant de sare. Au primit loturi de casă, şi-au întemeiat familii şi au închegat localitatea care azi se cheamă Cacica, botezată după raţele ce se plimbau nestingherite prin stufărişurile de la poalele pădurii (cuvântul de origine slavonă „kakzca“ însemnând raţă).

„Se ştie, din documentele vechi, că la venirea polonezilor aici nu era decât o mănăstire, Călugăriţa, în rest zona nu era locuită. Ca să-i poată stabiliza pe colonişti, austriecii le-au oferit parcele de pământ şi parcele de pădure. Pentru că era o localitate în formare, nu exista biserică şi, de aceea, prima cameră de exploatare din masiv coloniştii au cioplit-o manual şi au amenajat-o sub formă de capelă. Chiar dacă polonezii erau catolici, aceasta a servit drept loc de rugăciune pentru toate confesiunile zonei: romano-catolică, ortodoxă şi greco-catolică“, continuă povestea directorul Zup.

Disciplina în muncă a minerilor a impus şi o regulă de ordin spiritual. Aşa se face că înainte de a intra în schimb, lucrătorii se rugau timp de 10 minute, apoi coborau în salină, lucrau cele opt ore, iar la ieşire alocau alte 10 minute unei rugăciuni de mulţumire.

Capela a trecut prin momente de cumpănă în anii comunismului, când şefii de la centru au hotărât să o dărâme. Au intervenit minerii, spunând că e monument istoric, nu numai loc de rugăciune şi totul s-a terminat cu bine.

Cum se extrăgea, în trecut, sarea

Din cauza concentraţiei scăzute de NaCl în zăcământul de la Cacica, de numai 84%, extragerea sării, în trecut, se făcea numai sub formă de bulgări, pe care localnicii o foloseau în hrana animalelor sau o topeau în gospodării.

„În paralel cu această metodă de exploatare, s-a folosit metoda adusă de minerii polonezi, respectiv obţinerea sării prin dizolvare. Introduceau apă în zăcământ, lăsau o perioadă de timp să se dizolve sarea şi să se concentreze apa, aceasta era, ulterior, extrasă la suprafaţă şi în nişte tăvi deschise, cu foc de lemne la bază, se făcea evaporarea, obţinându-se, în final, sare recristalizată. Asta-i cea pe care o facem şi noi astăzi, sigur, prin metode moderne, ajungând la un procent de NaCl de 98%“, ne explică în detaliu directorul salinei.

Apa era transportată prin nişte conducte de lemn - trunchiuri de copaci scobite în interior, lipite între ele cu un amestec din lut şi seu de oaie. Apoi, cu o pompă din lemn, acţionată cu abur, se aducea la suprafaţă saramura şi se trecea la evaporarea în tăvi.

Documentele istorice spun, însă, că în zonă metoda obţinerii sării prin recristalizare era cunoscută încă din Evul Mediu. Oamenii luau apa de la izvoarele sărate, făceau un foc de lemne şi picurau apa sărată în foc. Apa se evapora, iar sarea rămânea pe resturile de lemne nearse. La final, luau lemnele şi dezbăteau sarea, o puneau în desăgi, pentru „folosinţa pe timp de iarnă“.

„Aurul alb“, un produs de lux

În secolul al XIX-lea, sarea extrasă la Cacica era considerat un produs de lux, de aici fiind aprovizionată, se pare, şi Curtea de la Viena. În plus, era utilizată şi ca monedă de schimb în ţările vecine. „La început, se comercializa sub formă tronconică, de circa 5 kg. Era învelită cu hârtie cerată şi legată cu o pănglicuţă tricoloră. Se numea sare huscă de lux“, povesteşte directorul Corneliu Zup.

Originile polonezilor de la Cacica

Primele 20 de familii de mineri polonezi au fost aduşi de stăpânirea austriacă în anul 1792, de la Bohnia, o zonă importantă de minerit din Polonia, iar în anii ce au urmat s-au stabilit în zonă şi alte familii de „muncitori specialişti“ din aceeaşi regiune, dar şi de la Wieliczka. Aceştia şi-au făcut gospodării şi au întemeiat mai multe sate (Soloneţul Nou, Poiana Micului, Pleşa) din jurul localităţii Cacica, unde şi în prezent trăiesc cele mai compacte comunităţi de polonezi din România. „Cacica este aşezată între două dealuri: cel al Troianului, pe care se află cimitirele, şi Celălalt Deal, cel pe care este aşezat salina, de fapt Dealul Muncelului (de la munte - munce în graiul nostru). Polonezii de pe cele două dealuri se şicanau reciproc. Cei de pe Celălalt Deal ne făceau pe noi, cei de pe Dealul Troianului, „gropari“, iar noi râdeam de ei că stau în mlaştină“, povesteşte Mihai Cehaniuc.

Astăzi, în Cacica mai trăiesc 170 de familii de polonezi, urmaşii minerilor din Bohnia şi Wieliczka.

Prima slujbă de Înviere din istoria salinei

Anul acesta, de Paşti, în capela din salină s-a oficiat, pentru prima oară după 218 ani de la înfiinţare, o slujbă de Înviere, eveniment marcat de întreaga comunitate din Cacica. „Practic, a fost prima slujbă de Înviere, după 200 de ani. De obicei, în ritualul ortodox, Învierea presupune înconjurul bisericii, şi acolo este imposibil de realizat. Dar, anul acesta, am reuşit să organizăm şi a fost un moment cu totul deosebit“, consideră directorul salinei.

O altă premieră în ceea ce priveşte slujbele religioase a fost înregistrată pe 4 decembrie 1989, când a fost sfinţită Capela „Sfânta Varvara“, în condiţiile în care autorităţile comuniste ale vremii nu permiteau oficierea de astfel de ceremonii. „A fost o slujbă mai pe tăcute, dar, alături de cei trei preoţi ai confesiunilor religioase, au participat şi câţiva enoriaşi. A fost prima slujbă oficiată după 47 de ani de comunism“, explică directorul Zup.

Primul puţ a fost săpat în 1790

Primele lucrări de prospectare a zonei de către noua stăpânire austriacă au început în anul 1784, la Solca, o localitate din apropiere, pe un loc numit Slatina Mare. Acolo s-au construit cazane evaporatoare şi din 1785 s-a produs sare recristalizată. Căutările au scos la iveală calităţi deosebite în ce priveşte conţinutul în sare şi la izvorului sărat de la Pârteşti, în anul 1787, şi aici fiind instalat un cazan evaporator. Însă, pentru alimentarea constantă cu apă sărată a acestui evaporator au fost necesare lucrări de adâncire a puţurilor de captare şi chiar puţuri noi. Un astfel de puţ, săpat în 1790, a interceptat, la adâncimea de 12 m, zăcământul de sare de la Cacica, ceea ce a făcut posibilă începerea exploatării sării din anul 1791. Puţul se vede şi astăzi, în jurul lui situându-se galeriile salinei.

Din 1810 mina a fost deschisă, aşa cum se spune în limbajul minerilor, pe trei orizonturi, exploatarea sării făcându-se prin camere dispuse neregulat în apropierea puţului de extracţie. La început, transportul sării din subteran până la suprafaţă se făcea în burduf de piele de bivol pentru sarea gemă şi din piele de căprioară pentru saramură. Mai apoi s-a pus la punct pompa de lemn de care pomeneam mai înainte. De asemenea, a fost instituit un sistem de transport cu ajutorul coliviilor şi al vagoneţilor. Coborârea în mină se făcea pe un plan înclinat, în serpentină, în jurul puţului, amenajat cu trepte de lemn.

Până în 1918, salina a fost în subordinea Camerei Aulice de la Viena. Între 1918-1929 a fost înglobată în Regia Monopolurilor Statului (RMS). După 1929, RMS s-a transformat în CAMS (Casa Autonomă a Monopolurilor Statului). În prezent, Salina Cacica se află în subordinea Societăţii Naţionale a Sării Bucureşti.

Sarea de Cacica - singura obţinută prin recristalizare din România

Din Salina de la Cacica se extrage şi astăzi sare. Nu la fel de multă ca în alţi ani, din cauza preţurilor de pe piaţa de profil, dar suficient cât să nu-i fie uitat renumele. Până în 2007, 90% din producţie era destinată exportului către ţările limitrofe care nu au sare: Bulgaria, spaţiul fostei Iugoslavii, Ungaria.

Din cauza creşterii preţurilor la păcură, folosită în producţie şi la transporturi, Salina Cacica a ieşit, acum, de pe piaţă.

„Principalele concurente sunt Ucraina şi Belarus, care au preţuri mai avantajoase şi accesul facil pe Dunăre, pe la Galaţi. Acum, noi producem 250 de tone pe zi, producem numai pentru consum intern şi lucrăm numai 12-15 zile pe lună. Mai avem rezerve pentru încă 100 de ani de exploatare. Suntem singura salină din ţară care face sare recristalizată, deci sarea cea mai bună. În celelalte saline se exploatează sarea gemă, adică aşa cum se găseşte ea în zăcământ. Noi dizolvăm, impurităţile masivului de sare rămân în cavitatea în care se dizolvă, apa sărată se extrage la suprafaţă, este supusă unui proces de fierbere şi de aici rezultă sarea recristalizată“, explică procedeul directorul Zup.

Saramura este transportată printr-un sistem de conducte în localitatea Pârteştii de Jos, la 2 km distanţă, unde se află fabrica propriu-zisă, aici având loc recristalizarea.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!