Patristica
Autobiografia hagiografică a lui Nichifor Vlemmides

Autobiografia hagiografică a lui Nichifor Vlemmides

Adrian Agachi, 21 Februarie 2010

Ştim că un sfânt nu poate să se considere niciodată sfânt, altfel păcatul mândriei ajunge să îi fie familiar. Niciodată însă sfinţii nu au evitat cu făţărnicie să facă minuni, să ajute oamenii care veneau la ei sau să ofere un sfat atunci când acesta le era cerut cu sinceritate. Cu toate că Nichifor Vlemmides nu este canonizat, autobiografia sa lasă impresia unei vieţi de sfânt, un exemplu cu totul unic în istoria Bisericii. Cel care a descoperit acest lucru şi l-a pus în discuţie este cercetătorul Joseph A. Munitiz. Vom încerca să discutăm această ipoteză în cele ce urmează.

Cifrele nu sunt niciodată întâmplătoare

Atunci când analizăm scrierile unor autori patristici precum Sfântul Maxim Mărturisitorul sau ale unor scriitori bisericeşti ca Evagrie Ponticul suntem cuprinşi de mirare în faţa modului în care interpretează cifrele. Niciun număr din Sfânta Scriptură nu este considerat întâmplător, chiar dacă vorbim despre cele şapte Biserici din Apocalipsă, sau numărul peştilor pe care i-a scos Petru după Învierea Domnului. Cu alte cuvinte, preluând un obicei antic şi încreştinându-l, Sfinţii Părinţi au recunoscut o valenţă sacră a numărului. Ziua a opta, spre exemplu, este cea a veşniciei, cetatea Ierusalimului veşnic are o a-numită lăţime şi o anume lungime, care păstrează o conotaţie spirituală adâncă. Până şi numărul fiarei păstrează cifre obişnuite cunoscute oamenilor: 666. Primii care au considerat că numărul păstrează o sacralitate ascunsă au fost adepţii lui Pythagora, dar, dacă pentru aceştia numărul reprezenta doar o mărturie esenţială a ordinii universale, în creştinism lucrurile au fost mult mai dezvoltate şi interesante. De aceea, în debutul primei sale autobiografii, Nichifor Vlemmides afirmă că are 66 de ani, dar nu în modul obişnuit în care fiecare om ar spune acest lucru. Atunci când îşi afirmă vârsta o face în următorul fel: de zece ori câte şase şi încă şase ani. Joseph Munitiz afirmă că Nichifor Vlemmides era familiarizat cu scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, unde găsim un pasaj interesant legat de cifra şase. „Numărul şase, fie că e alcătuit din unimi, fie din zeci, fie din sute, fie din alţi multipli ai acestora, indică celor familiarizaţi cu ştiinţa numerelor deprinderea făcătoare de virtute sau păcat, în proporţie cu multiplul din care se alcătuieşte, adică cu dispoziţia ce stă la baza deprinderii acesteia sau aceleia“ (Filocalia, vol. III, p. 176). Păstrând proporţiile, putem spune că Vlemmides afirmă că a ajuns la discernământ în privinţa virtuţii şi a păcatului atunci când îşi declină vârsta astfel. Alte exemple asemănătoare sunt folosite de el în momentul în care vorbeşte despre timpul când a ajuns diacon (28 de ani) şi preot (38 de ani). Încă de la vârsta de 40 de ani, Vlemmides era egumen, iar în cele două documente privitoare la propria viaţă, el se creionează pe sine în faţa discipolilor drept o persoană apropiată de Dumnezeu, după cum vom observa în continuare.

Copilăria unui sfânt

Ştim că, de regulă, în copilăria unui sfânt sunt numeroase evenimente neobişnuite care intervin. Vlemmides începe prin a afirma că mama sa a avut înainte de naştere viziuni cu îngeri care îl îmbrăcau în haine albe. De asemenea, refuzase încă de mic să fie hrănit la sân de altcineva, eveniment pe care Vlemmides îl interpretează drept un refuz al hrănirii cu lucruri străine de Dumnezeu mai târziu în viaţă. Niciodată nu a fost un copil-problemă, a folo-sit mereu cuvinte frumoase şi nu a minţit deloc. Iubea să meargă la slujbe şi să se joace de-a preotul cu ceilalţi copii. Încă din copilărie, refuză să se sărute cu vreo fată şi are clare intenţii monahale, res-pingând până şi discuţiile asupra căsniciei... Într-adevăr, autobiografia lui Vlemmides sună perfect ca o introducere la viaţa unui sfânt deja canonizat. Oare dorea doar să le ofere un exemplu de virtute ucenicilor săi?

Miracolele vieţii sale

Toate cunoştinţele filosofice sau practice sunt dispreţuite în favoarea unicei cunoaşteri care contează: a lui Dumnezeu. Studiul Scripturii este exaltat de Vlemmides, care afirmă că niciodată nu a preferat un alt tip de viaţă în afara celei prezentate de Sfânta Scriptură şi că s-a ocupat preponderent cu studiul acesteia, mai ales în nopţile de priveghere. A avut numeroase discuţii cu latini (catolici) şi reprezentanţi ai armenilor pe care i-a criticat din cauza opiniilor greşite legate de credinţa dreaptă. Aproape lipsit de modestie, Vlemmides nu se sfieşte să afirme că una dintre operele sale (Parafrazele la Psalmi) nu este una de mâna a doua, ci izvorâtă dintr-o adâncă meditaţie la versetele sfinte şi cunoaştere a lui Dumnezeu. Ne-am putea întreba uşor dacă Vlemmides într-adevăr nu se considera pe sine sfânt. El continuă prin a afirma unele minuni pe care Dumnezeu a binevoit să le facă în privinţa lui. Când, lovit de acoperişul casei, se recuperează rapid, vede aici un miracol. Devine puţin amuzant când priveşte drept o minune faptul că nu a suferit de rău de mare în drum spre Palestina, în timp ce companionii săi au fost fără îndoială pedepsiţi. Uneori, asemenea relatări, puţin naive, transformă această chestiune sobră a propriei sanctificări într-un aspect ceva mai co- lorat al vieţii obişnuite. Rugăciunea este un alt aspect asupra căruia Vlemmides consideră că are un dar. Deşi nu îl putem acuza de încredere falsă în sine însuşi, felul cum pune problema te poate face să crezi că avea un dar de care era poate prea sigur. Nu tăgăduim că Vlemmides avea o credinţă curată şi puternică, dar nici nu mai avem vreun exemplu de sfânt care să afirme singur că Dumnezeu îi ascultă în majoritatea cazurilor rugăciunile. Cel puţin, nu la nivelul declarativ al sfântului respectiv, cel mult la cel al ucenicilor sau apropiaţilor lui.

„Compania“ diavolului...

Aspectul cel mai fericit al vieţii duhovniceşti este că există un război continuu dictat împotriva noastră de diavol. Fără acest război am lâncezi probabil într-o imaginaţie stearpă şi o părere de sine foarte dezvoltată. Rolul ispi-telor este subliniat de multe apoftegme. Acest război dus împotriva noastră de diavol se constituie într-o adevărată pedagogie a existenţei. Dumnezeu nu ne duce în ispită, acest lucru este datorat propriilor pofte şi dorinţe de plăcere. Războiul duhovnicesc are rolul de a ne aminti care sunt îndatoririle noastre esenţiale şi cum putem să ne ocupăm cu mai multă dragoste de ele. Vlemmides afirmă în dese rânduri propriile ispite suferite în această direcţie. Astfel, a fost acuzat în cursul existenţei sale de homosexualitate, evaziune fiscală, critică adusă pe nedrept împăratului, mândrie, magie, erezie şi nebunie. Printre aceste vicii greu de reparat, nu s-a numărat nicio acuză reală, în afară poate de mândrie, care este inerentă oricui...

...şi cea a sfinţilor

Dacă nu aţi remarcat până acum, un sfânt este înconjurat de alţi sfinţi. În preajma lui Vlemmides au activat atât patriarhul Gherman al II-lea, cât şi episcopul Manase, care sunt prezentaţi de acesta drept creştini cu adevărat deosebiţi. În contrast cu aceştia apar oameni care îi cer favoruri lui Vlemmides sau chiar îl urăsc pentru propriile opinii. De-a dreptul înfiorător! Totuşi, Vlemmides dă dovadă de smerenie atunci când îşi recunoaşte păcatele şi încearcă să se prezinte pe sine drept păcătos. Era cam greu cu atâtea virtuţi esenţiale, dar, fără îndoială, ucenicii săi au înţeles cum stau de fapt lucrurile. În concluzie, putem afirma, aşa cum o face şi Joseph A. Munitiz, că „este fără îndoială vina satanei că mânăstirea unde a activat el a fost distrusă, iar Tipicul creat de el însuşi, pierdut. Tot pe seama satanei putem pune felul în care îl portretizează cercetătorii moderni, deloc drept sfânt, ci un biet nevrotic“ („Self-Canonisation: the „Partial“ Account of Nikephoros Blemmydes“, în: The Bizantine Saint (Seghei Hackel ed.), Fellowship of St. Alban and St. Sergius, London, 1981, p. 164-168). Cu toate că nu ader în totalitate la opinia lui Munitiz, consider că rămâne imposibil să îţi faci un asemenea autoportret lipsit de smerenie. De aceea, cred că lucrurile care au urmat au fost o răsplată dreaptă pentru cel care a îndrăznit să se considere drept înainte de moarte. Nimeni nu se poate considera drept. Drept te pot crede doar ceilalţi...


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!