Avantajele comunicării nonviolente în viața de zi cu zi

Ciprian Voicilă, Psiholog, 03 Noiembrie 2017

Adaptarea la cerințele societății actuale presupune, de multe ori, să ne impunem în fața celorlalți. Comportamentul agresiv este o formă de limbaj dăunătoare pentru noi, dar și pentru cei din jur. De cealaltă parte, comunicarea nonviolentă este „un limbaj al compasiunii”, care ne învață să observăm cu atenție situațiile în care ne aflăm, sentimentele ce se nasc, nevoile pe care le avem și care, de obicei, se ascund în spatele sentimentelor care ne animă. Acest exercițiu de atenție trebuie extins de la eul nostru spre ceilalți: încercăm să descoperim prin obser­vație ce simte, ce nevoi are, ce ne cere semenul nostru. În acest fel, se produce un adevărat „flux al comunicării” care va face să simțim mai multă grijă iubitoare față de cel de lângă noi. Comunicarea nonviolentă ne învață să dăruim din toată inima, câștigul sufletesc fiind unul imediat și sigur: când dăruim ceva din inimă, ne crește stima de sine, fiindcă trăim senzația că am contribuit cu ceva la starea de bine a aproapelui nostru.

Potrivit lui Marshall Rosenberg, modelul comunicării nonviolente conține patru elemente esențiale: observația, sentimentul, nevoile și cererea. Într-o situație dată, trebuie mai întâi să observ pur și simplu ce se întâmplă, evenimentele, făcând efortul de a nu lăsa gândurile critice să intervină și să-mi perturbe înțelegerea lor. Apoi, îmi îndrept atenția spre sentimentele pe care le-a produs în sufletul meu acțiunea sau întâmplarea respectivă. Al treilea pas este să descopăr nevoile ce se ascund în spatele acestor stări afective. Cele trei elemente ne vor ajuta să exprimăm clar ceea ce trăim în mod real.  De cele mai multe ori, semenii noștri se comportă violent, fiindcă acesta este limbajul în care aleg să își exprime sentimentele. Marshall a identificat câteva forme de comunicare care stimulează comportamentul violent: judecățile critice; comparația cu ceilalți; negarea responsa­bilității; exprimarea do­rin­țelor sub forma pretențiilor. Etichetarea, critica, insulta, învinuirea sunt forme de judecată a celuilalt. Temeiul oricărui conflict este credința că celălalt a greșit și de aceea merită pedepsit. Com­pa­­rația cu ceilalți conține, totdeauna, o formă de judecată. Prin ea ne inducem o stare de nefericire: tot­deauna va fi un etalon public de frumusețe, prosperitate, reușită, pe care puțini dintre noi îl vor satisface.

Deși, în realitate, suntem responsabili de gândurile, sentimentele, acțiunile noastre, uneori negăm acest lucru. Limbajul însuși ne joacă feste. Ne exprimăm impersonal, externalizând sursa responsabilității: „am primit ordin”, „așa erau vremurile”. Adesea, ne exprimăm nevoile sub forma pretențiilor pe care le avem de la ceilalți. Când ne judecăm semenii, în realitate, în spatele expresiilor noastre se ascund anumite nevoi nesatisfăcute.

Principiile esențiale ale comunicării nonviolente se regăsesc deplin în tradiția noastră creștină. Mântuitorul ne-a lăsat multe sfaturi privind relația firească cu cei de lângă noi: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi prorocii” (Matei 7, 12). „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!