Avem nevoie de un învăţământ confesional?

Învăţământul confesional are o istorie semnificativă, la nivel european şi naţional. Ca formă de realizare instituţionalizată a educaţiei, acesta se constituie în una dintre modalităţile care au premers învăţământul de stat sau cel privat. Totodată, dacă avem în vedere calitatea, observăm că această ipostază a învăţământului corespunde unor înalte exigenţe, cel puţin în spaţiul european sau american. Cel mai adesea, în istorie, învăţământul confesional a fost asimilat unor ocazii de formare de înaltă ţinută, fiind adesea selectiv sau chiar elitist.

Nu-i mai puţin adevărat că România se află la început de drum, din acest punct de vedere. După „reforma“ învăţământului din 1948, strălucite unităţi de învăţământ confesional au fost obligate să-şi întrerupă activitatea. O frumoasă tradiţie a fost decapitată. În ultimul timp, cadrul normativ relativ la chestiunea în atenţie a fost reactivat (prin Legea cultelor, Legea învăţământului), fără a fi destul de coerent, îmbietor şi edificator. Iar în practică, mai mult cultele minoritare au „profitat“ de schimbarea menţionată, la nivelul confesiunii ortodoxe, neapărând nimic semnificativ (în afara seminarelor sau facultăţilor de teologie, circumscrise învăţământului teologic, dar care este altceva decât învăţământul confesional).

Orice comunitate are nevoie de un sistem de educaţie flexibil, deschis, multiplu, cu diverse paliere care să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să preia funcţiuni când una dintre verigi intră în derivă. Învăţământul de stat (sau public) este dimensionat pentru cetăţeanul „mediu“, standard, rămâne „general“ şi nu întotdeauna reuşeşte să fie atent la particularisme de tot felul. Asta nu înseamnă că nu avem nevoie de el, ci că nu trebuie să ne bazăm exclusiv pe el, dat fiind că promovează mai mult o educaţie de „menţinere“, nu întotdeauna performantă. Apoi, învăţământul public este strâns legat de factorul de putere dominant (prin pârghii financiare, juridice, politice), poate fi instrumentalizat de cei care conduc societatea şi nu deserveşte plenar interesele reale ale membrilor comunităţii.

În aceste circumstanţe, edificarea unor aşezăminte de învăţământ confesionale s-ar înscrie într-un proces de normalitate. Patronarea unei şcoli de către Biserică îi poate imprima acesteia un supliment de credibilitate şi de valoare, după cum şi Biserica îşi exersează, astfel, o formă înaltă de implicare.

După cum acreditează legea, cultele recunoscute au dreptul de a înfiinţa şi administra forme de învăţământ confesional de toate nivelurile, profilurile şi specializările, în condiţiile legii. Mai mult, statul va susţine financiar învăţământul confesional, în conformitate cu anumite reglementări. Aceste unităţi de învăţământ dispun de o autonomie organizatorică şi funcţională, potrivit statutelor şi canoanelor lor, în concordanţă cu prevederile legale ale sistemului naţional de învăţământ. Este explicitat faptul că în învăţământul confesional se pot înscrie elevi sau studenţi, indiferent de religie sau confesiune, garantându-se libertatea educaţiei religioase a acestora, corespunzătoare propriei religii sau confesiuni. Ca orice iniţiativă educativă, o instituţie de învăţământ confesional trebuie să se supună unor proceduri de acreditare, funcţionarea ei respectând o serie de cerinţe privitoare la natura curriculumului, procesualitatea didactică, intrarea şi ieşirea din sistem, conexiunile cu alte instituţii similare sau cu nevoile sociale.

Cu ce ar veni în plus învăţământul confesional faţă de cel public?

În primul rând, cu o spiritualizare/confesionalizare a unei părţi din curriculum (să zicem, cel la decizia şcolii, în proporţie până la 30% din total) sau a unor activităţi extra-curriculare şi care ar întări şi mai mult identitatea culturală a unor indivizi sau comunităţi. În al doilea rând, cu o stabilitate instituţională mai puternică - dată fiind autonomia financiară sau de gestiune a resurselor - stabilitate ce generează continuitate şi o anumită marcă educaţională. În al treilea rând, cu o mai atentă asumare a realităţilor umane sau sociale; învăţământul confesional, prin pârghii specifice, poate stimula pe cei aflaţi în dificultate, ajută comunitatea sau substituie intervenţia socială a statului (când se dovedeşte refractar sau neputincios), ridică sau salvează persoanele prin învăţătură. În al patrulea rând, cu un corp profesoral mai atent ales, mai polimorf (laici şi clerici), mai profilat pe valorile confesiunii respective. Şi, nu în ultimul rând, cu un etos creştin disipat cu generozitate la nivelul disciplinelor, proceselor didactice şi al relaţiilor educaţionale.

Milităm pentru un pluralism realist şi echilibrat, în materie de ofertă educaţională, şi nu pentru o convertire a întregului învăţământ în variante confesionale ce vor concura între ele. Nu credem că sistemul existent trebuie „disputat“ şi împărţit în „felii“ proporţionale cu ponderea cultelor legal recunoscute. Şi aşa sistemul educaţional este destul de bolnav, încât o bulversare de acest tip i-ar putea fi fatal. În ultimă instanţă, ne interesează calitatea ofertei educaţionale şi rolul ei în edificarea spirituală a persoanei. Calitate pe care o putem întâlni în toate modurile de organizare a învăţământului (public, particular, confesional), cu condiţia ca procesul ca atare să configureze persoane culturale, demne, libere, responsabile.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!