Patristica
Avva Dorotei, despre cele două trepte ale mândriei şi cele două ale smereniei

Avva Dorotei, despre cele două trepte ale mândriei şi cele două ale smereniei

Adrian Agachi, 20 Noiembrie 2009

Cine încă nu a auzit de scrierile Avvei Dorotei trebuie să îşi îmbunătăţească mult cunoştinţele despre Părinţii din pustie. Asta, bineînţeles, nu îl indică drept un creştin nedesăvârşit, dar poate reprezenta un semn al necunoaşterii literaturii ascetice. Cum astăzi duhovnicii buni sunt din ce în ce mai rari, amendamentul Sfântului Paisie Velicicovski, conform căruia trebuie măcar să citim mai mult şi apoi să întrebăm pe cei mai experimentaţi dintre duhovnicii prezenţi ce trebuie să facem, a devenit o reală literă de lege. Avva Dorotei era sigur unul dintre autorii săi preferaţi...

Moştenirea duhovnicească a Avvei Dorotei

Avva Dorotei s-a născut în Antiohia, undeva în jurul anului 500, într-o familie de creştini. Până la vârsta de 20 de ani a făcut numeroase studii în oraşul natal, printre ale căror subiecte s-a numărat şi medicina. Niciodată nu a avut parte de o sănătate prea bună, fiind un tânăr relativ bolnăvicios. A intrat în mănăstirea situată la Thavatta, o regiune din sudul Gazei, unde era stareţ în acea vreme Serid. Punctul „atractiv“ al acestei mănăstiri era de fapt păstorirea spirituală a doi pustnici faimoşi: stareţii Varsanufie şi Ioan de Gaza, ale căror scrisori sunt publicate în volumul al XI-lea din Filocalie. La început a îndeplinit umila ascultare de portar, dar, fiind un om cu carte şi foarte sârguincios în învăţătura creştină, i s-a încredinţat gestiunea infirmeriei mănăstirii. Aici şi-a dovedit pe deplin mila faţă de aproapele, dar şi cunoştinţele medicale avansate. În cele din urmă, a devenit asistentul Cuviosului Ioan, până la moartea acestuia, survenită în jurul anului 530. La doar 15 zile s-a stins din viaţă şi egumenul mănăstirii, Serid. Cum Cuviosul Varsanufie nu a mai oferit răspunsuri duhovniceşti după moartea lui Ioan, Avva Dorotei s-a retras într-o zonă aflată între Gaza şi Maiuma, unde a întemeiat o nouă mănăstire. A trecut la cele veşnice între 560 şi 580.

Stilul original al scrierilor

În privinţa Învăţăturilor Avvei Dorotei, Enrico Norelli notează: „Sunt un fel de «conferinţe», adică discuţii pe teme cu caracter spiritual, legate de itinerarul vieţii monastice: renunţarea, smerenia, conştiinţa, teama de Dumnezeu, interdicţia de a-ţi urma propria judecată, aceea de a judeca etc. Ele au fost notate de ascultători şi apoi redactate, deşi nici cei care le-au transcris nu au fost mânaţi de intenţii literare, ca în cazul Convorbirilor lui Ioan Cassian, analoage ca gen. Textele lui Dorotei păstrează spontaneitatea exprimării orale. (...) Spontaneitatea şi prospeţimea nu pun în umbră predilecţia pentru enumerarea şi clasificarea entităţilor despre care se discută, indiferent dacă e vorba despre diferitele tipuri de păcate, de minciuni, de smerenie şi orgoliu, de raţiuni pentru părăsirea chiliei şi aşa mai departe“ (Istoria literaturii creştine greceşti şi latine, vol.II/2, Editura Polirom, p. 306). Enrico Norelli evidenţiază succint calităţile stilistice ale textului principal notat de Avva Dorotei (sau de ucenicii săi). Spontaneitatea este oricum o caracteristică a multor texte patristice de înaltă anvergură, purtând astfel un dar al Duhului Sfânt: imprevizibilitatea. Nu ne aşteptăm oricum ca un text patristic autentic să sune doar ca un chimval răsunător, iar prin aceasta să fie lipsit de orice substrat spiritual.

Cele două mândrii...

Analogia făcută de Avva Dorotei între cele două trepte de mândrie şi cele două de smerenie este minunată. Despre mândrie spune astfel: „Cea dintâi mândrie este când cineva dispreţuieşte pe fratele, când îl socoteşte ca fiind nimic, şi pe sine ca fiind mai presus ca el. Acesta, de nu se va trezi repede şi de nu se va sârgui să scape de ea, vine pe încetul şi la a doua mândrie, prin care se mândreşte împotriva lui Dumnezeu şi-şi pune pe seama sa isprăvile săvârşite, nu pe seama lui Dumnezeu“ (Învăţături, în: Filocalia, vol. IX, p. 439). Dispreţuirea fratelui se tranformă în dispreţuirea lui Dumnezeu. Smerenia însă vindecă această boală grea. Exemplul oferit de Avva Dorotei în această direcţie, a creşterii mândriei, este unul cutremurător. „Cu adevărat, fraţii mei, am văzut odată pe cineva ajungând în această stare jalnică. La început, dacă cineva dintre fraţi îi spunea ceva de altul, dispreţuia pe fiecare şi zicea: «Cine este acela? Nu este altul bun decât Zosima şi cei împreună cu el». Apoi a început să îi dispreţuiască şi pe aceştia, zicând: «Nu este altul bun decât Macarie». (…) Pe urmă s-a mândrit şi împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi aşa şi-a ieşit din sine. De aceea, trebuie să luptăm, fraţii mei, împotriva celei dintâi mândrii, ca să nu cădem, pe încetul, şi în mândria cea deplină“ (Învăţături, p. 439). Dureroasă este cu adevărat patima mândriei, dar rareori ne gândim cât de adânc ne poate săpa inimile!

...şi cele două smerenii

„Smerenia cea dintâi constă în a socoti cineva pe fratele său mai înţelept decât pe sine şi întrecându-l pe el în toate, şi, simplu grăind, aşa cum a zis sfântul acela, în a se socoti pe sine mai jos decât toţi. Iar a doua smerenie constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârşită a sfinţilor. Aceasta se naşte în chip firesc în suflet din lucrarea poruncilor. Căci, precum când pomii poartă rod mult rodul încovoaie ramurile şi le trage în jos, iar cel ce nu poartă rod se înalţă şi stă drept - dar sunt unii pomi care tocmai deoarece ramurile urcă în sus nu poartă rod, iar de ia cineva pietre şi le atârnă de ramuri şi le trage în jos acestea fac rod -, aşa este şi cu sufletul: când se smereşte aduce rod şi cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereşte mai mult. Astfel, sfinţii, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoşi“ (Învăţături, p. 440). Pildele Avvei Dorotei sunt printre cele mai frumoase din Filocalie, majoritatea fiind preluate din natură. Se vede că Avva Dorotei era un om iubitor de frumos, iubitor al întregii creaţii, nu doar păstor de suflete. Doar smerenia este singura vindecare în faţa flagelului mândriei, dar şi ea cunoaşte diferite trepte de desăvârşire. Nu este suficient să îi consideri doar pe cei din jur mai buni decât tine. Trebuie să fii capabil să îi încredinţezi lui Dumnezeu toată viaţa ta, toate succesele tale, toate reuşitele pe care altfel ţi le-ai atribui ţie însuţi în mod nedrept. Cea mai frumoasă pildă de smerenie pe care o aduce Avva Dorotei este legată de Avva Zosima. „Odată, Avva Zosima vorbea despre smerenie, şi un filosof, aflându-se acolo şi auzind cele ce le spunea, voind să afle amănunte, îi zise lui: «Spune-mi, cum te socoteşti pe tine păcătos? Nu ştii că eşti sfânt, nu ştii că ai virtuţi? Doar vezi că lucrezi poruncile. Cum, împlinindu-le pe acestea, te socoteşti încă păcătos?». Iar bătrânul, neaflând cum să-i dea lui răspunsul, îi zise: «Nu ştiu cum să-ţi spun, dar aşa sunt». Filosoful i se împotrivi, vrând să afle cum este aceasta. Iar bătrânul, neaflând cum să-i lămurească lui acest lucru, a început să-i spună cu sfânta lui simplitate: «Nu mă suci pe mine, că eu aşa sunt». Când l-am văzut eu pe bătrân neştiind ce să răspundă, i-am spus aceluia: «Oare nu e aceasta aşa cum e cu filosofia şi cu medicina? Când le învaţă cineva bine şi le practică, ajunge din lucrarea lor, treptat, maestru în filosofie şi medicină. Dar nu poate spune, nici tălmăci cum a ajuns la deprinderea lucrului. Sufletul şi-a însuşit, cum am spus, meşteşugul pe încetul, pe nesimţite, din lucrare. Aşa e şi cu smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte o deprindere a smereniei, care nu poate fi tălmăcită în cuvinte“ (Învăţături, p. 442). Deprinderea smereniei este, cu adevărat, o artă dumnezeiască, pentru care nu este capăt. Smerenia este baza iubirii, pentru că nu poţi face loc în inima ta unui om pe care îl dispreţuieşti; iar noi dispreţuim de regulă atunci când suntem plini de mândrie. Smerenia se naşte cu greutate în inima omului, dar creşte nebănuită, ca o floare aflată în vârful unui munte. De aceea, Avva Dorotei îi acordă o aşa de mare importanţă. Fără smerenie nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, Care, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, este un „abis de smerenie“. Smerenia este singura virtute care poate transforma inima de piatră într-una de carne. O inimă vie. O inimă iubitoare de Hristos.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!