Patristica
Avva Filimon, un isihast plin de simplitate şi tăcere

Avva Filimon, un isihast plin de simplitate şi tăcere

Adrian Agachi, 30 Aprilie 2010

Cuvântul foarte folositor despre viaţa şi lucrarea Avvei Filimon este o scriere scurtă, dar care cuprinde în sine asemenea unui rezumat caracteristicile existenţei isihaste. Lucrul asupra căruia ne vom concentra cu deosebire în cadrul materialului va fi necesitatea păstrării simplităţii şi tăcerii pentru a ajunge la limanul liniştii desăvârşite. Ţinta oricărui isihast este dobândirea liniştii şi păcii Duhului Sfânt, iar la acest scop nu se poate ajunge atâta timp cât ne aflăm într-o dezordine a propriilor gânduri şi cuvinte. Trebuie să ne educăm duhovniceşte.

Viaţa Avvei Filimon

Nu sunt multe lucruri de spus în această privinţă şi, de altfel, nu ne vom apleca prea mult asupra vieţii Avvei Filimon. Datele sunt puţine şi mult prea aproximative pentru a putea stabili cu certitudine măcar o perioadă. A trăit undeva după anul 450 şi înainte de 640. Argumentele în acest sens sunt oferite de părintele Dumitru Stăniloae în cadrul Introducerii la scrierea Avvei Filimon. Astfel, Avva nu a trăit mai devreme de 450 pentru că afirmă despre Sfântul Diadoh al Foticeii că ar fi trecut deja la cele veşnice, dar nici după 640 deoarece în acel moment Egiptul era deja cucerit de mahomedani. Viaţa monahală descrisă în cadrul scrierii este una înfloritoare, lucru imposibil după cucerirea Egiptului. Exemplele utilizate drept modele ale vieţii pustniceşti desăvârşite sunt Ioan Colov şi Arsenie cel Mare. Avva Filimon a trăit o vreme în lavra celui dintâi, care a trecut la cele veşnice în jurul anului 449. Cât despre scriere, aceasta a fost notată la o distanţă temporală de moartea Avvei Filimon. S-a bazat pe informaţiile oferite de un ucenic al Avvei Filimon. Părintele Stăniloae concluzionează că "s-ar putea ca Avva Filimon să fi trăit cel mai târziu pe la începutul veacului al VII-lea, iar povestirea aceasta despre el să dateze de pe la sfârşitul veacului al VII-lea" (Filocalia, vol.IV, p.147).

Sfaturile Avvei Filimon

Scrierea debutează cu enumerarea nevoinţelor ascetice ale Avvei Filimon. Lăsând la o parte descrierea acestora, vom trece direct la discursul pe care acesta îl ţine unui frate iubitor de linişte, pe nume Paulin. Mai întâi îi vorbeşte foarte pe scurt despre liniştea duhovnicească şi care sunt condiţiile care îi permit să ajungă la ea. "Deci dacă vrei să ajungi la toate aceste virtuţi, fii fără grijă dinspre orice om, fugi de lume şi umblă cu râvnă pe calea Sfinţilor, ţine-ţi înfăţişarea neîngrijită, haina pătată şi smerită, purtarea simplă, cuvântul fără meşteşug, mersul fără slavă deşartă, glasul netocmit, vieţuieşte în sărăcie, lasă-te dispreţuit de toţi, iar mai presus de poate păzeşte-ţi mintea, grijeşte trezvie, stăruieşte în toate strâmtorările şi păstrează toate bunătăţile pe care le ai neştirbite, şi ia aminte la tine cu de-amănuntul, ca să nu primeşti nici una din plăcerile ce vor să intre. Căci patimile sufletului se potolesc prin liniştire; iar întărâtate şi mâniate se sălbăticesc şi mai tare şi-i silesc pe cei ce le au să păcătuiască şi mai mult, precum rănile trupurilor, zgâriate şi descojite, se fac anevoie de tămăduit" (p.149-150). Avva Filimon îi rezumă lui Paulin cu uşurinţă condiţiile de bază ale ascezei. În primul rând este nevoie de singurătate şi de lepădarea de orice legătură cu lumea. Înfăţişarea trebuie să fie smerită, iar hainele, ceva mai neîngrijite. Sfatul legat de haine nu semnifică trăirea în mizerie, aşa cum consideră unii cercetători lipsiţi de cunoaştere. Din contră, acest sfat i-a fost dat lui Paulin pentru că era tânăr şi nu trebuia să atragă atenţia asupra sa în niciun fel. O haină sărăcăcioasă nu poate fi reperată decât de oameni mult prea curioşi, care oricum nu trăiesc prea des în pustie. De asemenea, purtarea simplă se referă pur şi simplu la o normalizare a vieţii. Cuvântul fără meşteşug semnifică o vorbire simplă, fără a da impresia unei ştiinţe deosebite care dă naştere la îngâmfare. Aici se înscrie şi "glasul netocmit", deoarece doar persoanele care vor să fie băgate în seamă caută să vorbească mieros. Sărăcia şi căutarea dispreţului nasc în suflet smerenia. Ultimele propoziţii sunt şi cele mai semnificative. Dacă până acum Avva Filimon a vorbit despre nevoinţele exterioare, adică a descris pe scurt calea făptuirii, acum încearcă să îi dezvăluie viitorului său ucenic lucrarea interioară. Trezvia, păzirea minţii şi luarea-aminte la sine sunt cele trei căi care împiedică intrarea patimilor în suflet. Atâta timp cât există acestea, apare şi liniştea care domoleşte toate atacurile patimilor. Apoi, Avva Filimon reface drumul ascetic de la început ca pentru o persoană aflată la o treaptă spirituală mai avansată. "Cuvântul fără rost încă poate despărţi mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la aceasta, iar simţurile ascultând de ei. Numai lupta şi frica mare pot păzi sufletul. Deci trebuie să desparţi de toată lumea şi să rupi sufletul de toată afecţiunea faţă de trup, şi să te faci fără casă, fără lucruri de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblător după câştig şi după schimburi, nepriceput în lucruri omeneşti, smerit la cugetare, împreună - pătimitor, bun, blând, liniştit, gata să primeşti în inimă întipăririle venite din cunoştinţa dumnezeiască. Căci nici în ceară nu se poate scrie, dacă nu s-au netezit mai-nainte trăsăturile aflate în ea. Acestea ne învaţă marele Vasile" (p. 150). Cuvintele inutile risipesc mintea, aducând-o la stadiul de sălaş al patimilor şi gândurilor ispititoare. Voturile monahale trebuie păstrate: sărăcia este accentuată în mod special. Toate se nasc din afecţiunea faţă de trup, de aceea, ucenicul trebuie să se lepede mai întâi de iubirea de sine.

Curiozitatea ucide

"Mai povestea iarăşi acelaşi frate şi aceea că pe lângă alte virtuţi, o câştigase şi pe aceasta, că nu răbda niciodată să audă o vorbă fără rost. Iar dacă cineva din neatenţie povestea vreun lucru care nu tindea la folosul sufletului, nici nu răspundea măcar. Dar nici când plecam eu la vreo slujbă, nu mă întreba de ce pleci, şi nici întorcându-mă, nu mă întreba unde eşti, sau cum eşti, sau ce ai de făcut" (p.157). În continuarea acestui pasaj, acelaşi frate povestea cum a plecat mai multe săptămâni la Alexandria, dar nu a fost întrebat nimic de Avva Filimon. Nu avea niciun fel de curiozitate. Nu dorea să audă nimic altceva decât lucrurile importante pentru mântuire. De multe ori se prefăcea că nu aude nimic pentru a nu fi nevoit să răspundă. "Mai zicea: De când am venit în Schit, n-am îngăduit gândului meu să iasă afară din chilie, dar nici alt gând n-am primit în cugetare, afară de frica lui Dumnezeu şi de judecăţile veacului ce va să vie, gândindu-mă la osânda ce aşteaptă pe păcătoşi, la focul veşnic, la întunericul cel mai dinafară, la felul cum petrec sufletele păcătoşilor şi ale drepţilor şi la bunătăţile ce aşteaptă pe cei drepţi, la plata pe care o va lua fiecare după osteneala sa, unul pentru sporirea durerilor, altul pentru milostenie şi dragoste nefăţarnică, unul pentru neavere şi pentru lepădarea de toată lumea, altul pentru smerita cugetare şi liniştirea cea mai deplină, unul pentru supunerea desăvârşită şi altul pentru înstrăinare. Gândindu-mă la toate acestea, nu las alt gând să lucreze în mine, nici nu pot să mai fiu cu oamenii, sau să-mi mai ocup mintea cu ei, ca să nu mă despart de gândurile mai dumnezeieşti" (p.158). Nu doar ţinerea sub control a cuvintelor şi liniştirea exterioară sunt suficiente pentru a primi pacea Duhului Sfânt. Este foarte important să fim atenţi şi la ce ne gândim şi cum gândim. Viaţa veşnică şi gândul la moarte sunt principalele teme de meditaţie ale monahului. Trebuie observat elementul final amintit de Avva Filimon, care se inspiră dintr-o pildă a Avvei Arsenie cel Mare. "Gândindu-mă la toate acestea, nu las alt gând să lucreze în mine, nici nu pot să mai fiu cu oamenii, sau să-mi mai ocup mintea cu ei, ca să nu mă despart de gândurile mai dumnezeieşti" (p.157). Trăirea împreună cu oamenii reprezintă moartea sufletească a pustnicului. Acesta este menit să trăiască în singurătate. Cât despre folosul acestor cuvinte pentru mireni, trebuie subliniat că trăirea în societate nu înseamnă risipire. Putem trăi alături de ceilalţi şi fără risipire, dar este nevoie să învăţăm cum să ne retragem atenţi în pustia propriei inimi. Altfel, vom gândi doar ce gândesc ceilalţi, ne vom ocupa mintea doar cu ei, iar pentru Dumnezeu nu va mai rămâne nimic demn. Doar o gândire oarbă.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!