Biblioteca Sfântului Sinod aniversează 50 de ani

Ciprian Bâra, 09 Mai 2008

Simpli credincioşi, monahi, preoţi, teologi, laici, oameni de cultură şi aproape toţi iubitorii de carte ştiu că, în curtea Mănăstirii Antim din Bucureşti, cu hramul Tuturor Sfinţilor, există Biblioteca Sfântului Sinod. Prea puţini îi cunosc începuturile zbuciumate în care s-a zidit şi comorile culturale şi istorice pe care le cuprinde.

La împlinirea a 50 de ani de existenţă, ne-am întâlnit cu părintele Policarp Chiţulescu, actualul bibliotecar, am scormonit prin documente, am stat de vorbă cu câţiva oameni care au fost apropiaţi ai bibliotecii încă de la începuturi şi am aflat tulburătoarea şi, în acelaşi timp, fascinanta poveste a Bibliotecii Sfântului Sinod.

Gânduri şi începuturi

„Ne trebuie muzeu şi bibliotecă (...). O bibliotecă teologică ne este aşa de necesară cum e trebuitoare apa pentru însetat“, scria, în anul 1922, istoricul Ştefan Berechet. Gândul înfiinţării Bibliotecii Sfântului Sinod s-a ivit încă din 1925, când mitropolitul primat Miron Cristea a făcut apel către toţi preoţii şi credincioşii iubitori de cultură bisericească să dăruiască o carte pentru înfiinţarea unei Biblioteci patriarhale, care s-a şi concretizat astfel. Unul dintre primii bibliotecari ai acesteia a fost Arhimandritul Bartolomeu Anania, actualul Mitropolit al Clujului.

În 1958, fondul de carte al Bibliotecii patriarhale a fost mutat în clădirea Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în Palatul Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim.

Noaptea decisivă

„Cine ar putea vreodată să uite acea noapte zbuciumată care te ducea cu gândul înapoi, la veacurile de prigoană împotriva creştinilor, când - în mare pripă şi în mare taină - a strămutat întreg atelierul de odoare la «Schitul Maicilor»? Cine ar putea, de asemenea, să îl uite pe patriarhul Justinian străbătând pe jos, de mai multe ori în acea noapte, drumul de la Palatul Sinodal la cetate, dând porunci cu vorbă şoptită, îndemnând şi zorind, aidoma unui arhipăstor din primele veacuri creştine, care se silea să-şi izbăvească turma de credincioşi de urgia prigoanei? Fără îndoială că acea noapte înviforată a avut frumuseţea şi înălţarea ei mărturisitoare“, evoca părintele Grigore Băbuş seara în care atelierele din clădirea din curtea Mănăstirii Antim au fost mutate la Biserica Schitul Maicilor.

Octombrie 1958, momentul naşterii

După acea noapte zbuciumată, toate uneltele atelierului erau aşezate în celălalt spaţiu şi toţi muncitorii erau prezenţi la lucru, lăsând vechile spaţii goale.

În octombrie 1958, vrednicul de pomenire patriarh Justinian s-a îngrijit ca Palatul Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim să adăpostească biblioteca. Truda fostului patriarh de a alcătui o bibliotecă a început cu hotărârea de a strânge din Palatul patriarhal şi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti cărţi şi reviste care să fie aduse la noua ctitorie, printre acestea numărându-se şi seria de reviste „Biserica Ortodoxă Română“, apărută din anul 1874. În clipele începuturilor, patriarhul Justinian a încercat mai multe variante de a boteza noua bibliotecă.

Astfel, s-a numit, mai întâi, Biblioteca Centrală a Sfintei Patriarhii, apoi Biblioteca Patriarhală, iar abia a trei oară, prin decret patriarhal, a primit numele care îl păstrează până astăzi, Biblioteca Sfântului Sinod.

Preotul Dumitru Fecioru, primul bibliotecar

Acestor colecţii de carte de la începuturi, s-au adăugat, cu timpul, cărţi importante venite din străinătate pe care primul responsabil al Bibliotecii, eruditul profesor Dumitru Fecioru, le-a cercetat volum cu volum şi le-a rânduit în noua bibliotecă. Părintele Dumitru Fecioru era, în acea vreme, şi consilier la Departamentul de Relaţii Externe al Patriarhiei Române. El a avut bucuria de a vedea amenajate spaţiile bibliotecii, în anul 1960, cu mobilier special, după proiectul arhitectului Dan Berechet. Întreg mobilierul, semnat discret cu monograma patriarhului Justinian, găzduieşte preţioase manuscrise străvechi şi tipărituri rare.

Daruri de la personalităţi

Fondul de carte s-a îmbogăţit, treptat, prin diversele donaţii, dar şi prin osârdia părintelui Fecioru, care mergea ziua ori noaptea la diverse anticariate pentru a culege orice carte bună şi de interes pentru biblioteca pe care a cârmuit-o.

„De-a lungul vremii, fondurile Bibliotecii s-au lărgit prin alăturarea mai multor biblioteci ce au aparţinut unor oameni de seamă ai Bisericii, teologi sau oameni de cultură, din care aş aminti pe Mitropolitul Nifon, a cărui bibliotecă de 4.000 de volume a constituit baza fondului Bibliotecii Sfântului Sinod. La aceasta, s-a adăugat biblioteca Mănăstirii Antim, cu 973 de volume, apoi cea a preotului academician Nicolae M. Popescu, cu 7.214 volume, mai târziu - biblioteca episcopului prigonit şi exilat de regimul totalitar, Nicolae Popoviciu, care a dăruit 3.979 de volume, precum şi multe cărţi donate de patriarhul Justinian. Fondul a mai fost completat cu 8.819 dublete de la biblioteca Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi 3.819 volume de la biblioteca Reşedinţei patriarhale, dar şi biblioteca profesorului martir Teodor M. Popescu. Ultima preţioasă donaţie constituind-o biblioteca regretatului academician Virgil Cândea, un mare admirator şi ostenitor în ogorul Bisericii Ortodoxe Române“, ne-a spus părintele bibliotecar Policarp.

„Cu credinţă în Hristos, m-am apucat grabnic de treabă“

În 1964, părintele Grigore Băbuş a ieşit din temniţa comunistă, după 8 ani de suferinţă, şi s-a întors la Patriarhie, unde patriarhul Justinian i-a încredinţat cheile bibliotecii, părintele Dumitru Fecioru fiind degrevat de această ascultare. Gândindu-se la acele momente, fostul bibliotecar şi slujitor al Catedralei patriarhale a mărturisit, într-un studiu: „Întorcându-mă, am găsit câteva mii de volume depozitate în pachete care purtau, toate, acelaşi înscris prevestitor, «Fond Interzis»! Mi-am suflecat mânecile şi, cu credinţă în Hristos, m-am apucat grabnic de treabă. Am desfăcut toate pachetele cu cărţi şi, nepăsător, cu bună ştiinţă, la orice avertisment, m-am ispitit să pun în rafturi, carte după carte, fiecare, cu fişa ei“.

Astfel, vreme de mai bine de 40 de ani în care şi-a închinat osteneala, arhimandritul Băbuş s-a străduit să dezvolte biblioteca şi să o organizeze, pentru păstrarea cu sfinţenie a tezaurului pe care îl cuprinde.

Cărţi cu ferecătură şi miniaturi, realizate de meşteri celebri

Toţi cei care calcă pragul Bibliotecii Sfântului Sinod se opresc să citească sau doar să vadă cărţile vechi şi rare, manuscrisele şi toate odoarele care strălucesc în ferecături scumpe. Biblioteca Sfântului Sinod păstrează, pe lângă colecţii şi lucrări de teologie foarte importante, unele chiar cu autograful autorului sau ex-librisuri ale unor personalităţi, şi volume de istorie, literatură, filozofie, dicţionare, tratate, antologii, precum şi 450 de manuscrise datând din secolele XIV-XV.

„Manuscrisele Bibliotecii Sfântului Sinod sunt scrise, în mare parte, pe teritoriu românesc, pe suport de hârtie, fiind mai sărace în miniaturi sau alte podoabe, adesea putându-se vedea doar simple frontispicii sau letrine ornate“, ne-a povestit părintele Policarp.

Printre odoarele care există în bibliotecă, ne-au atras atenţia, în mod deosebit, „Mărgăritarele“ Sfântului Ioan Gură de Aur, realizate la Veneţia, în 1621, „Cazania lui Varlaam“, „Evanghelia învăţătoare de la Dealu“, precum şi multe alte tipărituri rare şi preţioase care datează din jurul anului 1517.

Patrimoniul bibliotecii este împodobit cu câteva manuscrise preţioase, ornate cu ferecături artistice şi medalioane emailate, care le sporesc preţul de unicat.

Cel mai de seamă dintre ele se pare a fi un manuscris al diaconului Coressi, „Tâlcul Evangheliilor“. Acest manuscris, salvat de la pieire de către protopopul Gheorghe Ciuhandu, are o deosebită importanţă, pentru că, după tipăritura lui Coressi, apărută în 1564, azi se mai păstrează doar două exemplare incomplete, iar cel de la biblioteca de la Antim păstrează toate lipsurile din „Tâlcul Evangheliilor“ lui Coressi şi majoritatea lipsurilor din „Molitfelnic“.

Cele mai vechi manuscrise din Ţara Românească

În scurtul popas făcut la Biblioteca Sfântului Sinod, ne-a atras şi unul dintre cele mai vechi manuscrise datate pe teritoriul României şi unicul Sbornic din secolul al XIV-lea, provenit din sudul Dunării. „Sbornicul lui Gherman“ este un alt manuscris de excepţie, scris în limba medio-bulgară, pe pergament, la îndemnul şi cu cheltuiala unui mitropolit numit Gherman, în Bulgaria, în anul 1359, în zilele ţarului Ioan Alexandru.

La numărul acestor valoroase cărţi se mai adaugă şi o frumoasă colecţie „Mihai Eminescu“ donată bibliotecii de doctorul Horaţiu Georgescu, care însumează 200 de volume, îndeosebi ediţii rare şi princeps.

Toate aceste frumoase şi valoroase volume păstrate de Biblioteca Sfântului Sinod, care erau cercetate la începuturi numai de către ierarhi, preoţi şi profesori de teologie, sunt acum într-un proces amplu de inventariere şi înregistrare informatizată pentru a putea intra în circuitul naţional al bibliotecilor şi pentru a fi citite de către toţi iubitorii de carte.

„Având în vedere că fondul Bibliotecii Sfântului Sinod constituie, alături de întregul patrimoniu al Bisericii Ortodoxe Române, un tezaur care nu trebuie să rămână ascuns, ci să mărturisească despre contribuţia Bisericii noastre la crearea şi păstrarea valorilor autentice spirituale şi culturale româneşti, cu binecuvântarea şi cu povaţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în acest an, când se împlinesc 500 de ani de tipar românesc şi 50 de ani de existenţă a Bibliotecii Sfântului Sinod, am iniţiat o serie de acţiuni şi albume aniversare care să conţină imagini şi date despre cele mai reprezentative manuscrise şi cărţi vechi pe care le deţine Biblioteca Sfântului Sinod“, ne-a mărturisit părintele Policarp.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!