Theologica
Binecuvântarea mare

Binecuvântarea mare

Sfânta Liturghie începe prin rostirea de către preot a binecuvântării mari: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. În limbaj liturgic „a binecuvânta” înseamnă „a slăvi”, „a lăuda”. Liturghia debutează aşadar printr-o slăvire a Împărăţiei Sfintei Treimi, scoţând adunarea liturgică din condiţiile existenţei căzute, din „lumea aceasta” şi raportând-o la Împărăţia lui Dumnezeu („Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” - Ioan 18, 36), Împărăţie care vine („Vie Împărăţia Ta” ne rugăm în Tatăl nostru - Luca 11, 2) şi a venit deja („iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu” - Luca 11, 20).

După Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, Împărăţia lui Dumnezeu este cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de El, unirea cu El şi viaţa întru El. Este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Este Împărăţia iubirii între Dumnezeu şi noi şi între noi înşine. A binecuvânta această Împărăţie înseamnă a recunoaşte şi a mărturisi că ea este valoarea supremă şi ultimă şi, ca urmare, a exprima dorinţa adunării liturgice de a intra în ea. Mai mult, binecuvântarea mare afirmă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Binecuvântarea Împărăţiei ne îndreaptă astfel atenţia, mintea şi inima spre unicul lucru de trebuinţă, intrarea în Împărăţie, relevând faptul că încă din viaţa aceasta este posibil a deveni părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie prilejuieşte trăirea anticipată a Împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii depline în ea.

Binecuvântarea mare este o mărturisire a Sfintei Treimi. În acelaşi timp este o mărturisire că Împărăţia lui Dumnezeu este Împărăţia Sfintei Treimi. Împărăţia lui Dumnezeu este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi, iubire căreia se cuvine să-i răspundem şi noi cu iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi între noi.

Binecuvântarea mare este şi o afirmare a veşniciei Împărăţiei lui Dumnezeu: „Binecuvântată este Împărăţia... acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Se subliniază astfel caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii, ieşirea din timpul „acestei lumi” şi intrarea în dimensiunea veşniciei.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!