Mitropolitul Iacob Stamati: fermitate duhovnicească şi simţ gospodăresc

Marţi, 24 iunie 2008

Mitropolitul Iacob Stamati s-a născut la 24 iunie 1749, în Transilvania, în ţinutul Bistriţei. Despre familia lui ştim foarte puţine lucruri, din tradiţiile familiale sau din relatările biografului său, medicul sas Andreas Wolf. Potrivit acestuia, Iacob s-a născut din părinţi „săraci şi smeriţi“. Tatăl său s-ar fi numit Alexandru Stamati - Strămătura, iar mama sa, o ţărancă simplă din Transilvania, ne este cunoscută din literatura care istoriseşte vizita pe care a făcut-o la Iaşi, fiului ei, ajuns mitropolit. Oameni simpli şi cu dragoste pentru credinţă, ei l-au educat pe Iacob cu bunul simţ al omului de la ţară, astfel încât acesta „îşi aducea, adesea, aminte de ei, cu sentimente de recunoştinţă faţă de Providenţa divină“.

La vârsta de 11 ani, tânărul transilvănean a trecut munţii în Moldova, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamţ. Tradiţia cărturărească în familia sa era reprezentată de episcopul Pahomie al Romanului, considerat a fi una dintre personalităţile de frunte ale „spiritualităţii“ monahale româneşti şi cel mai însemnat dintre arhiereii Moldovei acelui timp, în ceea ce priveşte cultura. Izvorul care ne vorbeşte despre legătura de rudenie dintre cei doi îl reprezintă inscripţia de pe crucea îmbrăcată cu argint pe care a dat-o mitropolitul Iacob Schitului Pocrov: „Această sfântă cruce, cu părticică din Sfântul Lemn, s-au dăruit de Preasfinţia sa Mitropolitul Chir Iacob la Biserica moşului său, la sihăstria Pocrov“.

Tânărul Ioan Stamati a venit în Moldova în anul 1760. Până la călugăria sa (3 aprilie 1764), a petrecut o perioadă de noviciat, timp în care, ne relatează biograful Wolf, „intră în serviciul unui călugăr care-l învaţă să scrie şi să citească. Înzestrat bine de la natură, a făcut mari progrese în studii şi a avut norocul ca oameni înţelegători să-l sprijine în formarea sa“.

Episcopia „prădată până la scândură“, transformată într-o „grădină a Moldovei“

Parcursul lui Iacob la Mănăstirea Neamţ dovedeşte că era „înzestrat de la natură cu bune talente“, pe care le-a cultivat cu atenţie. La 3 aprilie 1764, a fost tuns în monahism, după încheierea celor trei ani de ucenicie, în care a dovedit hotărâre nezdruncinată de a îmbrăca haina slujirii lui Dumnezeu şi a semenilor. În scurt timp, s-a impus în faţa obştii de aproximativ 500 de monahi şi a fost ales econom al mănăstirii. Pentru realizările din această perioadă şi pentru buna chivernisire a bunurilor mănăstirii, mitropolitul Gavriil Callimachi (1760-1786) îl va chema pe Iacob la Iaşi şi îi va încredinţa funcţia administrativă de dichiu, adică administrator al averilor Mitropoliei.

Atmosfera politică, socială, bisericească şi culturală în care şi-a desfăşurat activitatea i-au oferit lui Iacob prilejul ca, în paralel cu afirmarea sa în viaţa eclesială a vremii, să-şi continue pregătirea cărturărească începută la Mănăstirea Neamţ, în contactul cu oamenii şi instituţiile de cultură ale vremii. A cunoscut activitatea culturală a domnilor şi a fost familiar cu aceea a ierarhilor moldoveni în preajma cărora se afla.

Perioada cât a fost episcop la Huşi (1782-1792) a reprezentat pentru Iacob Stamati provocarea de a transforma o episcopie „prădată până la scândură“ într-o „grădină a Moldovei“. Realizările administrative au creat cadrul necesar pentru cele culturale, astfel încât cel pe care actul de hirotonie în episcop îl recomanda ca fiind „vrednic de toată ştiinţa“ a desfăşurat o frumoasă activitate culturală. S-a arătat exigent în ceea ce priveşte ştiinţa de carte a preoţilor şi diaconilor pe care îi hirotonea, a adresat frumoase cuvinte de învăţătură eparhiei prin pastorale care acoperă cronologic întreaga perioadă cât a fost la Huşi, a fost preocupat ca toate bisericile să fie înzestrate cu cărţile necesare cultului. Iacob a fost un reorganizator al şcolii de pe lângă episcopie, purtându-i de grijă atât cât i-au permis condiţiile materiale şi vremurile vitrege. A susţinut tineri la învăţătură, între aceştia numărându-se şi Vasile Costachi, viitorul mitropolit Veniamin.

În jurul mitropolitului, gravita viaţa politică a ţării

Prin „alegerea de opşte“, Iacob Stamati s-a mutat în anul 1792 de la Episcopia Huşilor în scaunul mitropolitan al Moldovei.

Deşi a păstorit în vremuri grele, mitropolitul a găsit echilibrul necesar pentru a face să primeze interesul Bisericii şi a evita amestecul puterii politice în viaţa acesteia. De aceea, a fost încadrat în egală măsură între cărturarii şi oamenii politici ai vremii sale, ca unul care s-a manifestat activ în toate domeniile vieţii politice şi culturale. Prin personalitatea şi activitatea sa, ierarhul a fost, la sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX, „un centru de gravitate al culturii din Moldova“.

Mitropolitul Iacob Stamati a păstorit în Moldova în vremuri tulburi, în care au avut loc schimbări dese la domnie. Astfel, în timpul arhipăstoririi sale, la tronul Moldovei s-au succedat cinci domni în şase domnii: Alexandru Moruzi, Mihai Suţu, Alexandru Callimachi, Constantin Ipsilanti, Alexandru Suţu şi, din nou Alexandru Moruzi.

Mitropolitul a fost chemat să reprezinte un factor de stabilitate, într-un context în care instituţia domniei trecea printr-o perioadă de instabilitate politică, pe fondul prăbuşirii ordinii otomane în Ţările Române. Statutul politic al vlădicăi era acela de apărător al păstoriţilor în faţa Porţii şi a domnului fanariot, iar autoritatea lui era sporită prin faptul că era ales pe viaţă, bucurându-se astfel de continuitate în activitate, nefiind supus capriciilor care schimbau pe domni şi făceau instituţia domniei nesigură şi instabilă. Totodată, el ţinea o strânsă legătură cu cei pe care-i reprezenta, fiind ales dintre pământeni. În frământata epocă a domniilor fanariote, rostul Bisericii a sporit, ea afirmându-se ca o instituţie fundamentală în Stat. Înalţii ierarhi, pe lângă apărarea dreptei credinţe şi îndrumarea bunei vieţuiri, au garantat cu prezenţa lor fiinţa ţării. Astfel se explică de ce în jurul mitropolitului gravita viaţa politică a ţării, cele mai importante acte fiind rezultatul consfătuirilor de la Mitropolie, între ierarhi şi boieri.

A iubit buna rânduială, impunând-o şi celorlalţi

Vlădica Iacob a fost un bun chivernisitor al averilor mitropoliei şi a lăsat în urmă frumoase realizări gospodăreşti. A condus cu fermitate treburile duhovniceşti ale eparhiei, iubind buna rânduială şi impunând-o şi celorlalţi. S-a îngrijit de viaţa păstoriţilor săi, privind-o în ansamblul ei, şi şi-a depăşit condiţia de simplu conducător spiritual al norodului.

Mitropolitul Iacob Stamati a desfăşurat la Iaşi o bogată activitate administrativ-gospodărească şi culturală. Între realizările sale gospodăreşti, se numără ridicarea Palatului mitropolitan, care se păstrează până astăzi în forma refăcută în timpul mitropolitului Partenie Clinceni, la începutul secolul al XX-lea (1902-1904). În interiorul Reşedinţei chiriarhale, mitropolitul a ridicat un paraclis cu hramul Tuturor Sfinţilor. Din pisania acestui paraclis, aflăm că mitropolitul a făcut reparaţii şi la bisericile din incinta mitropoliei, „Stretenia“ şi „Sfântul Gheorghe“.

Personalitatea mitropolitului Iacob Stamati s-a impus contemporanilor încă din timpul vieţii, rămânând ca o pagină luminoasă în istoria Mitropoliei Moldovei. Iată cum îl caracteriza, în 1805, medicul sas Andreas Wolf, care-l cunoscuse personal pe ierarh în calitate de medic şi prieten:

„Între bărbaţii care au purtat în timpul mai nou cu vrednicie şi chiar în înţelesul adevăratei religii a lui Hristos cârja de păstor duhovnicesc în Principatul Moldovei, dacă nu locul întâi, desigur unul din cele mai de frunte locuri se cuvine mitropolitului Iacob (…). Activitatea lui, grija lui pentru îmbunătăţirea disciplinei bisericeşti, dar mai ales neclintitul lui simţ de dreptate şi râvna înflăcărată de a promova din toate puterile, în largu-i cerc de influenţă, binele semenilor săi, de orice religie ar fi fost, îi vor perpetua amintirea binecuvântată până la cea mai târzie posteritate“.

Mama îşi vizitează fiul mitropolit

„Odată, a doua zi de Paşti, era prânz mare la mitropolitul Iacob. Cei mai însemnaţi fruntaşi din Iaşi erau la dânsul, la masă. Era pe la mijlocul prânzului. Deodată intră un servitor în sală şi vesteşte că în curtea mitropoliei era o femeie din Ardeal, care doreşte să vorbească cu Preasfinţia Sa. «Să vie să o văd» - zice mitropolitul, doritor de a vedea pe cineva din locul naşterii sale. Îndată intră o femeie bătrână, îmbrăcată ţărăneşte, cu văl alb pe cap, cu zeche neagră, cu fotă şi încălţămine de opinci. Mitropolitul cunoscând într-însa pe mamă-sa, se ridică de la masă, o sărută, o ia de mână şi o aşează în locul său, în fruntea mesii, zicând: «Aici este locul dumitale! D-ta eşti astăzi oaspetele meu cel mai de frunte». Şi întorcându-se către oaspeţii uimiţi, le zise: «Da, fraţilor, în fruntea mesii, în locul meu trebuie să şeadă cea care mi-a dat viaţa şi a sădit în sufletul meu, de când eram mic copil, frica lui Dumnezeu. Dânsa este mama mea şi mama este tot ce am mai scump pe pământ; iară cât pentru înfăţişarea ei ţărănească, să ştiţi că îmbrăcămintea ce o vedeţi pe dânsa este podoaba şi fala sufletului meu»“.

Comentarii

Ce înseamnă a păstori o obşte!

Trimis de livia la
Slăvit să-i fie numele în veci de veci!

Adăugaţi un comentariu

Din aceeaşi categorie:

Biografii luminoase

Părintele Stăniloae (al doilea din dreapta) alături de stareţul Petroniu Tănase

Doi căutători ai Luminii

Părintele Stăniloae (al doilea din dreapta) alături de stareţul Petroniu Tănase şi alţi părinţi

Biografii luminoase | 26 Oct 2014

Frumoasa: mănăstirea şi împrejurimile la începutul secolului XX (Fototeca Ortodo

Preotul Leonida Sava, viaţa ca misiune

Frumoasa: mănăstirea şi împrejurimile la începutul secolului XX (Fototeca Ortodoxiei româneşti)

Biografii luminoase | 16 Mar 2014

Mănăstirea Maglavit poartă hramurile „Izvorul Tămăduirii şi Naşterea Maicii Domn

Mănăstirea Maglavit, o ctitorie de suflet

Mănăstirea Maglavit poartă hramurile „Izvorul Tămăduirii şi Naşterea Maicii Domnului“

Biografii luminoase | 10 Feb 2014