Reportaj
Biserica din Adâncata, ca o corabie de cretă

Biserica din Adâncata, ca o corabie de cretă

Dumitru Manolache, 30 Mai 2012

Spiritul unei parohii se regăseşte integral în slujirea preotului. Iar rodul lucrării lui marchează fundamental comunitatea pe care o păstoreşte. Această realitate o întâlnim definită sintetic într-o veche vorbă românească: omul sfinţeşte locul. Dacă vrei să afli dimensiunea acestei conlucrări, vizitează biserica parohiei.

Aveam să desluşesc mai cu folos acest adevăr, în ziua în care am ajuns în Adâncata, din Protopopiatul Urziceni, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, descoperind în strălucirea bisericii satului frumuseţea, rodul şi verticala unei dăruiri pilduitoare din partea a doi slujitori ai altarului, tată şi fiu.

Lumina bate în toaca orizontului, adunând în tei mierea scursă din soare, fugărind ploile bulucite prin cotloanele cerului. Drumul şerpuieşte printre lanuri de orz şi grâu atinse de pârgă, înşirând pe o parte şi pe alta câteva sate din Bărăganul ialomiţean, îmbrăcate în ţoale verzi din frunzet de salcâm. Un cuc grăbit, sau poate, cine ştie, trezit la vreme, vesteşte schimbarea căciulii cu pălăria, semn ancestral că la câmpie vara-i pe-aproape.

Aşa rătăceam în gând, tăind câmpia în două, împreună cu părintele Marin Vasile, care mă purta cu maşina spre biserica lui din Parohia Adâncata, Protopopiatul Urziceni, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor. Şi în această tulburătoare rătăcire de simţuri, apariţia unei catedrale albe, ca o corabie de cretă, navigând în mijlocul mării de clorofilă, m-a trezit din visare, punându-mă în faţa unei superbe case a Domnului, lămuritoare, ceva mai târziu, şi asupra rodului ostenirii preoţilor care au slujit şi slujesc la altarul ei.

Sfântul lăcaş, ridicat între războaie şi comunism

Uneori, nici istoria, nici altcineva nu poate grăi suficient de convingător cu privire la datul unei lucrări, ci numai lucrarea însăşi devine mărturisitoare.

Este şi cazul actualei biserici cu hramul "Sfânta Treime" de la Adâncata, care s-a născut din vrerea credincioşilor, din ce în ce mai numeroşi, care nu mai încăpeau în vechea biserică, zidită la 1711, în vestul aşezării, pe malul Cricovului. Fiind prea mică şi prea departe de vatra satului, credincioşii erau obligaţi, din cauza ploilor şi viscolelor, să întrerupă participarea la slujbe.

Aceasta a fost cauza care l-a determinat pe preotul satului, Constantin Stancu, în 1923, să gândească ridicarea unui nou lăcaş.

Timp de 11 ani, împreună cu comitetul de iniţiativă, a strâns materiale şi fonduri, reuşind ca la 28 mai 1934 să asigure condiţii pentru aşezarea pietrei de temelie şi începerea lucrărilor la noua biserică.

Războiul, lipsa de bani şi de materiale au întârziat terminarea lăcaşului cu foarte mulţi ani. Dar râvna părintelui, dăruirea enoriaşilor şi venirea în fruntea Bisericii Ortodoxe Române a Patriarhului Justinian Marina au adus un nou suflu în viaţa Bisericii şi a celei din Adâncata în mod special.

Aşa se face că în 1952, într-o epocă de intense persecuţii comuniste, s-au reluat lucrările. Pe 21 noiembrie, acelaşi an, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, pe vremea aceea episcop-vicar, a sfinţit biserica de la Adâncata.

Între 1962 şi 1964, pictorul Iosif Vasu a îmbrăcat-o într-o frescă strălucitoare, asemănătoare celei din biserica Predealului, aleasă drept model de noul paroh de atunci, Constantin Podăreanu, şi de delegaţia de enoriaşi cu care o văzuse. Alţi doi mari pictori întregesc podoaba bisericii, Vasile Blendea şi Stan Hermeneanu, care au realizat icoanele de pe catapeteasmă, imediat după aceasta, biserica adăugându-şi şi hramul "Sfinţii Voievozi".

Dăruire, rod şi recunoştinţă faţă de înaintaşi

Munca preotului Constantin Podăreanu a fost continuată de părintele George Marcian, iar din 1985, de părintele Marin Vasile, actualul paroh, om al locului care, din 2004, slujeşte în biserica din Adâncata împreună cu fiul său, părintele Costin Vasile.

Odată trecut dincolo de pragul bisericii, tăcerea pune stăpânire pe tine. O frumuseţe armonică, un aer adânc şi tainic te reduc la dimensiunea unei inimi, cu care "guşti" cu nesaţ din rai şi cer, iarăşi şi iarăşi, până ce simţi cum îţi încolţeşte zborul în umeri.

Aici, cuvintele nu-şi au sens. Trebuie să laşi adâncul tăcerii să se exprime, exprimându-te mult mai convingător pe tine, om închinător la cer şi sfinţi.

Şi în timp ce mă înălţam în taină, gândeam că trebuie să existe ceva, vreun secret pe undeva, ce face din această biserică dintr-un sat uitat de lume o atât de convingătoare chemare. De aceea i-am adresat părintelui o întrebare în acest sens.

"Secretul este o slujire roditoare, care constă în primul rând în dăruirea preotului. Şi dacă enoriaşii săi îl sprijină, atunci totul însumează binele. Tot ce am realizat aici în parohie datorez înaintaşilor mei şi sprijinului enoriaşilor. Când ei văd că se face ceva pentru biserica lor, se angajează cu toată hotărârea.

Din 1990, biserica a devenit locul în care desfăşurăm programe de cateheză cu copiii. În fiecare sâmbătă ne întâlnim cu ei aici, în biserică. Colaborăm foarte bine cu şcoala, cu autorităţile locale, cu World Vision şi mai ales conlucrăm cu enoriaşii în rezolvarea problemelor lor şi ale comunităţii, din ce în ce, din păcate, mai îmbătrânită, mai plină de nevoi şi mai împuţinată", îmi mărturiseşte părintele paroh Marin Vasile.

Tată şi fiu, coslujitori în biserica satului

Biserica aceasta pulsează şi luminează ca o icoană a Învierii, înluminându-te. Acum înţeleg preaplinul ei. Harul ce lucrează prin lucrarea responsabilă şi roditoare a preotului care, cu emoţie, îmi spune cât de înălţător se simte slujind dimpreună cu fiul său, preot şi el aici din 2004. "Sunt mulţumit că fiul meu mă urmează şi nădăjduiesc că va duce pe mai departe lucrarea înaintaşilor mei şi a noastră", spune părintele Vasile. Apoi, emoţionat, mi-a vorbit despre prima Sfântă Liturghie săvârşită în această biserică, la care a participat toată suflarea, care venise să-l vadă pe el, copilul satului, acum preotul lor.

O nouă filă s-a adăugat istoriei acestui lăcaş, la 16 mai 2010, când a fost resfinţit de Preasfinţitul Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, după curăţirea picturii. De atunci a devenit şi mai strălucitoare. Am părăsit biserica din Adâncata ceva mai uşurat de poveri sufleteşti şi parcă mai tânăr. Pe drumul spre casă, mă tot gândeam cât de mult te poate lumina o zi petrecută alături şi în lucrarea plină de har a unui părinte care se dăruieşte, dăruind înţeleaptă slujire, dimpreună cu fiul său, consătenilor şi altarului de-acasă.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!