Biserica din Lujeni - un reper în arhitectura ecleziastică a Moldovei din secolul al XV-lea

Diac. Prof. Vasile Demciuc, 28 Februarie 2008

Folosind experienţa acumulată şi priceperea meşterilor locali, dar făcând câteodată apel şi la unii meşteri străini, Moldova a realizat în secolele XIV-XV multe şi totodată deosebit de reprezentative monumente de arhitectură ecleziastică, în a căror compoziţie globală specificul local se afirmă cu atâta vigoare, încât formele stilistice care le caracterizează nu îşi găsesc analogii în arta nici unei alte ţări.

Cercetările au scos la iveală nu mai puţin de nouă construcţii de cult cu o zidărie reprezentativă. Acestora li se adaugă alte şase lăcaşuri, de asemenea din zidărie, construite între 1400 şi începutul domniei Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, dintre care patru aparţineau populaţiei de confesiune ortodoxă, iar două celei catolice.

Cu toate că a cunoscut unele transformări şi adăugiri, biserica din Lujeni, judeţul Suceava permite o serie de consideraţii asupra evoluţiei arhitecturii moldoveneşti din perioada imediat anterioară epocii lui Ştefan cel Mare. A fost construită probabil de panul Theodor Vitold, curând după 1452, după ce a cumpărat moşia satului de la Coste Vranici.

Acest monument istoric prezintă un interes particular, prin două rare caracteristici, ilustrate, pe de o parte, de o muchie în axul longitudinal al absidei, aspect ce a determinat plasarea spre nord-est a ferestrei altarului, iar pe de altă parte, prin prezenţa unui arc dublou în naos, având scena naşterii la faţa zidului, asemenea arcelor transversale din nava centrală a Bisericii „Sf. Nicolae“ din Rădăuţi. Trebuie să mai amintim că biserica din Lujeni mai are în comun cu ctitoria domnească de la Rădăuţi şi profilul bolţilor semicirculare ale navei şi tindei, ce urmează traseul unui arc frânt, demonstrând astfel, în ambele exemple, persistenţa unor forme şi elemente de detaliu, la interval de aproape trei sferturi de veac.

Vechea intrare era în peretele vestic al pronaosului

Examinând cu atenţie planul şi secţiunea longitudinală a bisericii din Lujeni, putem clasa acest monument alături de biserica din Dolheştii Mari, ctitorită de Şendrea, portarul Sucevei, înainte de 1481, de biserica din Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare în 1502, şi de biserica din Bălineşti, atribuită lui Ioan Tăutu, mare logofăt al Ţării Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare. Aceste trei biserici din epoca lui Ştefan cel Mare au ca trăsătură comună bolta în semicilindru, întărită prin arcuri dublouri.

Peretele vestic al pronaosului, unde era vechea uşă de intrare, şi singura, după cum ne informează părintele Dimitrie Dan, este acum deschis printr-un larg arc care dă în pridvorul de lemn, datat în epoca modernă. Tot la fel este deschis şi zidul dintre pronaos şi naos, dispărând astfel cele două uşi, cea de la intrarea în biserică şi cea de trecere în naos.

Pronaosul are două ferestre, una situată în zidul de miazăzi, iar cealaltă în zidul de miazănoapte. La fel se prezintă situaţia prezenţei ferestrelor şi în naos. Altarul are o singură fereastră, care prezintă particularitatea de a nu fi aşezată în ax. Zidurile bisericii, mai precis ale naosului, sunt sprijinite de patru contraforţi de piatră, de dimensiuni impresionante: 5 m înălţime, 1,40 m lăţime şi 1,80 m grosime.

Biserica are trei turnuri mici de lemn. În turnul al treilea, care se află deasupra pridvorului de lemn, s-au aflat până în 1891 clopotele turnate în 1775, care apoi au fost mutate în clopotniţa nou construită, ce poate fi văzută şi astăzi.

Pictura păstrează vioiciunea tipului elenistic

De un interes cu totul deosebit este pictura care se mai păstrează în pronaos, pictură restaurată în ultimele decenii ale secolului trecut. Ea reprezintă vechiul curent de pictură moldovenească, în care, ca şi în arhitectură, miniatură şi broderie, sunt destul de puternic conturate trăsăturile de tradiţie bizantină. Fragmentele de pictură sunt de o remarcabilă sensibilitate plastică, fructificând la maximum vechi şi elegante tradiţii elenistice venite desigur pe filieră bizantină. Tradiţia portretelor pictate cu nobleţe, după canoane constantinopolitane elenizate din celebrul Tetraevangheliar din 1429, datorat lui Gavril Uric, astăzi aflat în Biblioteca Baudleiană din Oxford, o vom regăsi câteva decenii mai târziu, în desenul capetelor zugrăvite cu graţie, iarăşi elenistică, în biserica Lujeni, unde capetele chipurilor zugrăvite păstrează frăgezimea şi vioiciunea tipului elenistic, de rară fineţe.

Coloritul picturilor executate pe un strat compus din var fin, amestecat cu fibre subţiri de in, este vioi. În multe scene, costumaţia personajelor este albă, având umbre gălbui, cărămizii sau brune. Nimburile sfinţilor sunt roz-ivoriu, în locul galbenului obişnuit de mai târziu, care imită aurul.

Decorarea acestei biserici, efectuată după 1453, poate fi considerată mai mult decât simptomatică, în ceea ce priveşte studiul filiaţiunilor existente între arta din epoca lui Alexandru cel Bun şi arta epocii lui Ştefan cel Mare. Atât prin iconografia lor, cât şi prin stilul lor, picturile de la Lujeni probează simbioza dintre modelele şi procedeele bizantine şi cele central europene.

O apropiere de Occidentul secolelor XIV-XV

Să urmărim, în continuare, câteva detalii din programul iconografic al pronaosului, încercând să desluşim mesajul acestei picturi, atât cât s-a păstrat până în zile noastre.

Pe peretele de miazănoapte, lângă zidul despărţitor de naos, un cavaler cu părul bărbii încărunţit, şezând călare pe un cal alb, îmbrăcat în zale, ţine în mână un scut care îi apără pieptul. Pe scut se află zugrăvită o simplă cruce albă, şi un fel de mantie, care îi ajunge până la călcâie. Harnaşamentul este colorat în roşu. Alte detalii nu se pot distinge, deoarece peretele este deteriorat de multe lovituri (posibil de suliţe, de săbii turceşti, tătărăşti).

Acest portret îl reprezintă pe ctitorul bisericii, aşa după cum ne-o confirmă şi inscripţia ce însoţeşte această imagine. Datarea picturilor de la Lujeni, la începutul, sau chiar înaintea domniei lui Ştefan cel Mare, este justificată atât din analiza surselor documentare, cât, mai ales din analiza lor stilistică. De altfel, chiar Paul Henry recunoaşte calităţile acestei picturi şi vechimea ei.

Aşadar, iată suntem din nou în faţa unei situaţii destul de rar întâlnite în iconografia noastră: ctitorul este zugrăvit într-o postură neobişnuită pentru o biserică ortodoxă: înarmat, şi călare pe cal. Această soluţie este posibil să fie inspirată din imaginea similară a regelui Wladislaw Jagello, datată în anul 1418, imagine pe care o întâlnim în ansamblul picturilor murale de stil bizantino-rus, cu puternice inflexiuni gotice, din extremitatea nord vestică a sanctuarului capelei „Sf. Treime“ a palatului regal din Lublin.

Afirmând că în arta bizantină nu se cunosc asemenea portrete de ctitor călare, în opinia lui I. D. Ştefănescu, pictura de la Lujeni sugerează o apropiere cu Occidentul secolelor al XIV-XV-lea şi dă ca exemplu cavalerul pictat deasupra sarcofagului, ca gisant, din Biserica „San Giovanni e Paolo“ din Veneţia, datată în secolul al XIV-lea.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!