An omagial
Biserica din Muntenia sub asediul german

Biserica din Muntenia sub asediul german

Memoria istoriei poate fi uneori ingrată ori „ajutată”, de anumite interese, să uite evenimente petrecute de-a lungul timpului. Poate de aceea, când s-a vorbit despre Primul Război Mondial, a fost trecut în plan secund importantul rol pe care Biserica Ortodoxă Română și clerul său l-au avut în acea perioadă grea a istoriei noastre. Câteva aspecte pun în evidență activitatea preoților ortodocși din zona Munteniei și grelele încercări la care au fost supuși în perioada ocupației germane din decembrie 1916 - noiembrie 1918.

Răsfoind paginile literaturii memorialistice și sursele din arhivele naționale, observăm că în vremuri de restriște, de mii de ani pe acest tărâm, biserica și oamenii ei au stat pe loc și au înfruntat vicisitudinile istoriei și supliciile invadatorilor. Decembrie 1916 reflectă o situație de acest fel. Majoritatea preoților ortodocși au rămas la posturile unde func­ționau, nedorind să-și lase sătenii fără îndrumare spirituală. Alegerea lor era firească. În vremuri atât de grele, într-o țară precum România, în care știința de carte era apanajul intelectua­lității și burgheziei, era nevoie de oameni pricepuți și dedicați semenilor care să le ridice moralul, să le dea speranță și care să aibă curajul de a le susține doleanțele și a-i apăra în fața ocupantului german.

Mănăstiri lovite de artileria nemțească

În vremea Marelui Război, întreaga Biserică, însemnând așezăminte religioase și preoți, a fost o țintă predilectă pentru trupele germane, fapt remarcat de memorialistul Virgiliu Drăghiceanu. În lucrarea intitulată „ 707 zile sub cultura pumnului de fier german”, acesta descrie cum preoții au fost ținta celor mai rafinate atacuri, iar bisericile, mănăstirile, clădirile școlilor teologice din orașe au fost ocupate și transformate în baze militare, adăposturi pentru soldați sau pentru cai. Mănăstiri precum Cozia și Turnu au fost ocupate sau lovite de bombele artileriei germane. Mai mult, piatra de pe mormântul lui Mircea cel Bătrân a fost vandalizată și deteriorată serios, iar icoanele și ușile împărătești au fost puse pe foc pentru a încălzi soldații germani. Alte corpuri de clădire ale Coziei au fost transformate în grajduri pentru cai. De același tratament brutal au avut parte și Mănăstirea Brazi din Vrancea, care a fost utilizată ca spațiu pentru cazarea trupelor germane, Mănăstirea Ciolanu din județul Buzău, aceasta fiind ținta unor jafuri ale soldaților inamici. În Argeș, Olt, Prahova, Buzău și Vâlcea, bisericile au fost prădate de bunuri. Statisticile de după război au arătat că nu a rămas locaș de cult neatins de lăcomia sau furia soldaților Puterilor Centrale.

Persecuțiile au fost continue, mulți preoți au fost schingiuiți, casele lor ocupate abuziv de armata germană. Clopotele turnate în Evul Mediu și purtând inscripțiile cu numele domnilor români, având o mare valoare istorică, au fost luate, în 1917 și 1918, și duse la topit pentru a se susține efortul de război, iar împotrivirea preoților a fost aspru pedepsită. Cu o zi înaintea Crăciunului anului 1916 s-a încercat trecerea la calendarul gregorian, apoi în 17 februarie 1918, soldații bulgari au furat de la Mitropolie moaștele Sfântului Dimitrie.

Statornicie, credință și jertfă

În mod clar, situația Bisericii Ortodoxe din Muntenia sub ocupație nu a fost una blândă, dimpotrivă, a fost încununată de spini, de încercări la care, spre cinstea lor, preoții și călugării au rezistat, iar prin atitudinea lor pilduitoare au încurajat și populația. Se poate spune că Biserica și oamenii săi au reprezentat o oază a rezistenței în fața inamicului. Ce argumente mai bune se pot aduce decât mărturiile din arhive ori amintirile memorialiștilor care ne spun că numeroși preoți au fost uciși, bătuți și torturați de către germani. Rezistența și suferințele lor au dat curaj oamenilor, dar i-au și aureolat pe cei care le-au suferit. La fel ca primii martiri ai creștinismului, preoți precum Gheorghe Dobrinescu din Dedulești - județul Argeș, Ghiță Giurgescu din Bălănești - Buzău, Gheorghe Balaban din Viziru - Brăila, Iosif Popescu din Gheboieni - Dâmbovița, Constantin Niculescu din Pribegi - Ialomița au fost uciși nevinovați de către soldații germani și bulgari. Vina lor a fost aceea că erau preoți și că și-au apărat Biserica și locuitorii satelor și orașelor unde păstoreau de abuzurile nenumărate ale soldaților germani, turci sau bulgari. Alte zeci de preoți au fost torturați, bătuți, răniți prin împușcare ori deportați de către ocupant. Cu siguranță, ocupația germană a fost o grea încercare pentru preoțime, pentru Biserica Ortodoxă și pentru locuitorii Munteniei ocupate.

Ceea ce este cu adevărat remarcabil este devotamentul clerului față de credincioși, căci bisericile nu și-au întrerupt rugăciunile, iar rânduielile stră­mo­șești au fost ținute cu toate interdicțiile și piedicile puse de către dușman. Mai mult, au fost preoți care și-au făcut datoria, riscându-și viața și răspunzând neobosiți la nevoile celorlalți, indiferent că se aflau în lagăre sau în spitale.

Părinte sufletesc al prizonierilor

Un astfel de exemplu care poate fi dat este cel al preotului Petre Grigoriu de la Biserica „Sfântul Alexe” din București. Despre activitatea sa duhovnicească și creștinească stau mărturii rândurile scrise de Alexandru Marghiloman, prințesa Alexandrina Cantacuzino, preșe­dinta la acea vreme a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române. Acest preot și om de suflet a bătut toate lagărele de prizonieri și toate spitalele din București, răspunzând mereu prezent. „În tot momentul a fost gata la chemare și nici vântul, nici viscolul, nici ploaia, nici zăduful zilei și nici bolile molipsitoare nu l-au putut opri de a fi adevăratul mângâietor și încurajator, precum și un adevărat părinte sufletesc al prizonierilor și suferinzilor… în tot timpul de grea cumpănă care a trecut și peste țara noastră”, sunt cuvintele cu care câteva decenii după Marele Război l-au gratulat urmașii săi. Astăzi cine își mai aduce aminte de acest preot? Dar de ceilalți care s-au stins necunoscuți pe altarul apărării ființei și credinței naționale în vremea Marelui Război?

Neamul acesta a avut în urmă cu un veac puterea de a trece peste vicisitudinile istoriei și de a renaște din propria cenușă, iar acest fapt s-a realizat prin credința în victorie, într-o lume și o țară mai bune. Au contat, mai ales, jertfele sutelor de mii de români. În rândurile lor s-au aflat și mii de preoți, călugărițe și călugări. Prin ei, Biserica Ortodoxă Română a pus o piatră la temelia Marii Uniri și a României Mari.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!