Reportaj
Biserica în care ostaşi şi civili se roagă împreună

Biserica în care ostaşi şi civili se roagă împreună

Raluca Brodner, 16 Septembrie 2009

Biserica militară „Sfântul Mare Mucenic Mina“. Bucureşti. Lăcaşul de cult aparţine singurei unităţi specializate în ceremonii şi onoruri militare din ţară. Mai precis, Regimentului 30 Gardă şi Protocol „Mihai Viteazul“. Pentru preotul Cristian Niculescu pastoraţia în mediul militar este o împlinire, iar construirea aşezământului de cult în care slujeşte „vis pe care nici măcar nu îndrăzneam să-l visez, darămite să îl văd transformat în realitate“. Îmbucurător este faptul că, deşi este vorba de o unitate militară, care prin specificul ei impune un sistem închis, ferit de ochii civililor, biserica este liantul, în primul rând spiritual, între militari şi civili.

Pe militarii Regimentului 30 Gardă şi Protocol „Mihai Viteazul“ îi ştim de la defilările organizate cu prilejul ceremoniilor militare, de la vizitele şefilor de stat şi până la depunerea jurământului militar, ziua imnului sau a drapelului naţional. Impecabili, întotdeauna cu o ţinută fără cusur, cu pas sigur şi cu arma la piept, soldaţii sunt admişi în această unitate de elită a armatei române în urma unei selecţii riguroase. În timpul ceremoniilor, privite de aproape, chipurile soldaţilor sunt lipsite de orice expresie, fapt ce îi determină pe mulţi să îi asemene cu o armată de roboţi. Ei bine, aceşti aşa-numiţi roboţi sunt oameni ca noi toţi! Nu sunt lipsiţi de credinţa în Dumnezeu şi pentru a-I aduce slavă şi mulţumire au construit o biserica militară, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Mina“.

Când roata se întoarce…

În lăcaşul de cult nou-construit îi întâmpină, punctual, mereu cu zâmbetul pe buze şi cu o vorbă bună, preotul militar Cristian Niculescu. Părintele de la biserica primei unităţi specializate în ceremonii şi onoruri din istoria armatei române moderne a ales pastoraţia în mediul militar după revoluţie. Evenimentele din â89 l-au prins în armată, la Streşnic, o localitate din Ploieşti, la punctul de comandă al regimentului de transmisiuni. Legat de experienţele trăite în timpul armatei, în perioada comunistă, şi despre un episod ulterior acelei perioade, preotul Niculescu povesteşte: „Sunt fiu şi nepot de preot, iar cei din armată ştiau asta. La un moment dat, am fost chemat de un ofiţer, într-un birou, care mi-a spus clar «să nu te prind cu chestii din alea de-ale voastre, cu cărţi despre biserică, despre Dumnezeu». După aceea au urmat ironiile, şicanările şi plantoanele de rigoare. A trecut timpul şi, în 2002, sunt chemat la spitalul militar la capul unui pacient, care era în ultimul stadiu al bolii. Era tocmai ofiţerul meu din armată. Nu l-am mai recunoscut. Boala îl transformase definitiv. După ce a aflat că eu sunt acela pe care îl şicana, mi-a strâns mâna, i-au curs lacrimi mari pe obraz… Am înţeles că îi părea rău pentru cele petrecute odată… Ne-am îmbrăţişat şi, la scurt timp, el şi-a dat sufletul. Am fost extrem de impresionat de această întâmplare şi, bineînţeles, că a plecat împăcat, pentru că eu îl iertasem deja“.

Kosovo, 2005: „Războiul este înspăimântător“

Despre misiunea de preot militar, părintele Niculescu spune că îi aduce împlinire, cu atât mai mult cu cât este convins că „elementele specifice militare nu intră câtuşi de puţin în contradicţie cu recomandările Mântuitorului. Ele sunt complementare şi chiar se identifică. Militarii noştri şi armata română nu formează o armată ofensivă. Militarii noştri îndeplinesc cel de-al şaptelea îndemn al Mântuitorului: «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema». Ei veghează la normalitate, la linişte, la pace“.

În 2005, timp de două săptămâni, preotul a fost prezent în mijlocul militarilor din Kosovo, cu ocazia sărbătorilor pascale: „Războiul este înspăimântător. La tot pasul erau taburi şi tot felul de maşini de luptă cu militari înarmaţi. Liniştea era una relativă. Vestitele mănăstiri ortodoxe sârbeşti erau înconjurate cu garduri de sârmă ghimpată, iar credincioşii mergeau la sfintele slujbe escortaţi. Nu mai spun de ruinele bisericilor lăsate la vedere, spre luare aminte“.

Legat de experienţa din Kosovo, părintele Cristian Niculescu îşi aminteşte de noaptea de Înviere, un moment pe care nu-l va uita toată viaţa, când, români şi italieni s-au adunat laolaltă şi au cântat împreună „Hristos a înviat“.

Despre militarii români aflaţi acolo în misiune, preotul militar spune: „Soldaţii de acolo sunt doritori de cele duhovniceşti. Unii dintre ei chiar recunoşteau că dacă în ţară erau mai indiferenţi la cele ale bisericii, acolo, în mijlocul primejdiilor, L-au descoperit mai mult pe Dumnezeu.“

Militari şi civili la rugăciune

În ceea ce priveşte biserica în care slujeşte, preotul spune că este un „vis pe care nici măcar nu îndrăzneam să-l visez, darămite să îl văd transformat în realitate“. Pentru început, a fost ales locul pe care avea să se înalţe mai târziu sfântul lăcaş, după care, în Duminica Floriilor, pe 20 aprilie 2003, a fost sfinţit.

În luna iunie a aceluiaşi an a fost pusă piatra de temelie şi în patru ani a fost definitivată construcţia bisericii. La 1 aprilie 2007, cu ocazia oficierii sfintei slujbe, în biserică a răsunat, pentru prima dată, glasul preotului.

La fel ca şi în cazarma Regimentului 30 Gardă şi Protocol „Mihai Viteazul“ de care aparţine, în biserică, ordinea, curăţenia şi disciplina sunt la ele acasă. În afara lăcaşului de cult, care impresionează prin masivitate, grandoare şi soliditate, buna orânduire din interior lasă impresia unei atente preocupări din partea militarilor.

În cei patru ani de când a fost ridicat aşezământul de cult, în faţa altarului bisericii militare „Sfântul Mare Mucenic Mina“ s-au adunat la rugăciune atât militari activi sau în rezervă, cât şi civili. Îmbucurător este faptul că, deşi este vorba de o unitate militară, care prin specificul ei impune un sistem închis, ferit de ochii civililor, biserica este liantul, în primul rând spiritual, între militari şi civili. Biserica este iubită şi de copiii care învaţă la şcolile şi liceele din apropiere şi care, în timpul anului, la sărbătorile importante, vin să se spovedească şi să se împărtăşească. Pentru militarii în rezervă, mulţi dintre ei neputincioşi şi suferinzi nu atât din cauza bolilor pe care le poartă, cât mai ales din cauza singurătăţii, sfântul lăcaş este locul în care îşi întâlnesc cunoscuţii şi vechii prieteni. Pentru aceştia, părintele Niculescu plănuieşte, ca pe viitor, să înfiinţeze o asociaţie care să le ofere servicii de asistenţă medicală şi condiţii cât mai plăcute de petrecere a timpului liber.

Oricine păşeşte pentru prima dată în sfânta biserică remarcă catapeteasma sculptată în lemn de tei (aceeaşi esenţă se regăseşte şi la cele 68 de strane), pictura murală de inspiraţie bizantină, minunatele candelabre din naos şi pronaos, împodobite cu 480 de becuri, la care se adaugă altele mai mici în altar şi la abside. În pardoseala acoperită cu plăci de granit se reflectă, ca în oglinda unui luciu de apă, plafonul pictat pe fond albastru. La ieşire, priveşti încă o dată în urmă. Deasupra intrării principale, bătută în mozaic, se află icoana hramului (33 de metri pătraţi) a Sfântului Mare Mucenic Mina.

Aici, pe 20 septembrie 2009, militarii Regimentului 30 Gardă şi Protocol „Mihai Viteazul“ vor trăi o bucurie unică în viaţă, prilejuită de sfinţirea bisericii lor.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!