Reportaj
Fotografii: Mihnea Păduraru

Biserica, inima comunității din Căzănești

Dumitru Manolache, 02 Octombrie 2016

Creștinii se cunosc după felul în care se iubesc unii pe alții. Există în această lucrare o bucurie și o frumusețe aparte care transformă viața fiecăruia fundamental. „În iubire nu există nimic raţional. Iubirea nu are nici început, nici sfârşit, există deodată cu Dumnezeu“, spunea părintele Arsenie Papacioc. Despre o asemenea viață creștinească mărturisește și slujirea preoților de la Parohia Căzănești, din Protopopiatul Râmnicu Vâlcea, unde trecutul și prezentul conviețuiesc într-o constantă a respectului și dragostei dintre slujiți și slujitori.

Am ajuns într-o zi de vară caniculară pe Dealul Căzăneș­tiu­lui, din imediata a­propiere a orașului Râmnicu Vâlcea, la biserica parohială, care are hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”. Aici, frământările lumii răzlețite, lupta cu timpul, egoismul, indiferența și izolarea în capcanele zilei nu au putere să urce. Ele se pierd, se anulează, departe, în zarea încinsă a orizontului vălurit de vipie, ca apele iluzorii ale deșertului, din care se ridică siluetele sugrumate ale unor turnuri ce amintesc de marile complexuri chimice funcțio­nale odinioară aici. Ai putea aduna starea care te-nvăluie într-un singur cuvânt: liniște. Dar, cât de potrivit ar fi el, nu poate cuprinde pe de-a-ntregul trăirea. Mai rămâne ceva. Ceva ce stăruie și după ce părăsești locul. Și aceasta este fărâma aceea de iubire lipsită de rațional, fără început și fără sfârșit, care există deodată cu Dumnezeu și care se materializează ca viață creștină, ca iubire față de aproapele.

Continuitate în slujire

Așa i-am cunoscut noi și pe cei doi preoți ai locului care dau consistență și continuitate slujirii neîntrerupte a semenilor.
Părintele Gheorghe Neagoe este născut aici și a slujit comunitatea timp de 30 de ani. De doi ani este pensionar. Sfinția sa, împreună cu părintele paroh Florian Mihai Popescu, duce mai departe nu numai o tradiție a locului, ci și modelul de slujire comunitară care asigură, dincolo de vremuri, exemplaritatea con­viețuirii creștine.
Locul în sine este unul plin de istorie. „Tradiția spune că biserica ființează de pe la 1486. Nu se știe cum a fost la început. Este atestată în schimb locuirea neîntreruptă a zonei din perioada dacilor. Aici a existat așezarea dacică Buridava, a tribului burilor, care se ocupa cu exploatarea sării de la Ocnele Mari, cu albinăritul și cu procurarea pieilor de animale sălbatice. Ei făceau comerț cu populația de la Dunăre. Era o comunitate restrânsă, așezată pe versantul de nord al dealului Ocnele Mari, pe unde trecea un drum principal, pe muchia dealului, numit mult timp «drumul sării». Mai târziu s-a numit «drumul Mehedin­țiului», pentru că lega Valea Oltului cu Târgu Jiu și Mehedinți. După cucerirea Daciei, în vale, pe malul Oltului, romanii au ridicat castrul «Buridava romană», din care o garnizoană de soldați supraveghea mișcările burilor. Se spune că aceasta ar fi strămutat populația dacică așezân­d-o pe versantul de răsărit al dea­lului, să o poată urmări mai ușor. Săpăturile arheologice efectuate de părintele Gheorghe Petre de la Govora-sat demonstrează, cum spuneam, că zona a fost permanent locuită”, ne spune părintele Gheorghe Neagoe.
Pisania bisericii consemnează că locașul a fost refăcut la 1788, de către postelnicul Ianache Beștelei, împreună cu stareța Sofronia, apoi la 1802 „prenoită”, fiind grav afectată de cutremur. Între 1808 şi 1810, vistierul Filip Căzănescu a refăcut-o din temelii, „cu zidu de isnoavă, șindri­lind-o păste totu și înfrumusă­țind-o cu zugrăvele”, de către zugravii „Manole, Anghelu diacon și Constandinu, și cu jățuri noi”. În timp, a mai suferit degradări, care au fost remediate de preoții care au slujit aici.

Conlucrarea interparohială

Privind zugrăveala pictorilor țărani din secolul al XIX-lea, una dintre cele mai reprezentative din nordul Olteniei, cuvintele se risipesc, lăsând loc doar stării de admirație tăcută. Abia la plecare îți dai seama că intensitatea vieții creștine, iubirea fără început și fără sfârșit pe care o tră­iești în acest loc izvorăsc și din frumusețea și căldura acestei fresce. În fața măreției ei, inima se face cupă în care se adună dragoste, înțelegere, lumină, li­niște, început fără sfârșit.
Părintele paroh Florian Mihai Popescu slujește aici de doi ani, iar la nivelul protopopiatului se ocupă de biroul de cateheză și de activitățile cu tineretul. „Părintele Neagoe a avut o lucrare deosebită. Îl consider ca pe tatăl meu. E o bucurie și o plăcere să slujim împreună. Lucrul acesta dă o cu totul altfel de stare cre­dincioșilor”, ne spune sfinția sa.
Am întâlnit în această parohie și o altă dimensiune a trăirii vie­ții în Biserică: schimbul de expe­riență cu alte parohii, pentru a surmonta consecințele unei rea­lități dureroase a prezentului nostru: desființarea școlilor și a gră­dinițelor rurale, care face ca nici puținii copii care mai există în localitate să nu se cunoască între ei. „De aceea îi adunăm aici, iar ei răspund cu mare bucurie. Facem parteneriate cu parohiile vecine, cum este cea de la Trăistari. Noi semnalăm cazurile sociale din parohia noastră părintelui Petre Vețeleanu, parohul de acolo, care desfășoară o rodnică activitate filantropică în zonă, împreună cu Fundația «Inimă pentru inimă». Astfel, câ­țiva copii din parohia noastră beneficiază de serviciile rețelei de asistență socială organizată de părintele Vețeleanu. În același context, facem vizite cu copiii noștri în casele de zi de la Trăistari și în așezămintele de care sfinția sa se ocupă. Colaborăm pe diferite planuri și cu alte parohii. De exemplu, am participat la o tabără la Tismana, organizată de Mitropolia Olteniei, pentru copiii olimpici. Pentru că avem o biserică frumoasă, dorim ca ea să fie cunoscută mai bine. De aceea lucrăm la un site al parohiei și ne gândim să tipărim pliante și să introducem sfântul locaș într-un circuit al pelerinajelor la bisericile istorice din zonă. Dorim de asemenea să accesăm fonduri europene pentru conservarea sfântului locaș. Deși încercări sunt multe, eu cred că dacă preotul își face datoria cum trebuie, comunitatea noastră va rămâne puternică. Pentru că aici, pe Dealul Căzăneș­tiului, este o oază de liniște sufletească și duhovnicească. Un loc mai aproape de rai”, ne mai spune părintele Popescu.
Am părăsit această parohie cu starea sufletului „prenoită”, cum spune la pisanie, și cu convingerea întărită că, indiferent de loc și de timp, creștinii se cunosc după felul în care se iubesc unii pe alții.


Galerie foto:
 

 

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!