Interviu
Biserica, o forţă uriașă de supravieţuire în comunism

Biserica, o forţă uriașă de supravieţuire în comunism

Daniela Șontică, 27 Noiembrie 2017

Părintele Călin Sămărghițan, parohul Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Sibiu, este doctor în teologie, dar și un autor de literatură în plină afirmare, având două volume de poezie și un roman publicate. Provenind dintr-o familie cu 13 generații de preoți, ne vorbește despre influența acestei vocații asupra propriei vieți și despre puterea exemplului înaintașilor în păstrarea credinței pe timpul comunismului.

Care era atmosfera în copilărie, în anii formării, într-o familie marcată de existența multor generații de preoți, între care tatăl și bunicul dumneavoastră?

Trăind într-o familie de preot, credinţa în Dumnezeu s-a format, a crescut, nici nu ştiu ce cuvânt ar fi potrivit, ca un dat, ca o haină pe care o porţi şi începi să locuieşti în ea şi să vezi şi să începi să înţelegi lumea prin prisma acestei credinţe fireşti, ca respiraţia, ca hrana, fără să o conştientizezi neapărat ca pe ceva aparte. Mă jucam pe-afară cu cowboy şi indieni de plastic, ne făceam noi, copiii, jucării, pistoale şi puşti de lemn. Sărbătorile religioase, mersul la biserică, colindele, rugăciunea la fiecare masă erau lucruri absolut fireşti, naturale. Familia a avut înţelepciunea să ne dea educaţia religioasă fără ca noi, copiii, să conştientizăm vreun conflict cu lumea exterioară. Abia târziu, pe la 17-18 ani, odată cu pregătirea pentru admiterea la facultate, în anii comunismului (1986-1987), mi-am dat seama că de fapt credinţa în Dumnezeu şi studierea teologiei însemnau să apuci pe o cale total diferită faţă de doctrina oficială a statului. Însă teologia venea cu o ofertă extraordinară pentru un tânăr: cu un sistem de gândire pe care îl regăseam în trecutul meu, care oferea lucruri suprasensibile, experienţe interioare, tainice, cu semnificaţii atât de profunde, încât invita la o perpetuă adâncire în căutare şi cunoaştere. Nu puteai citi filosofie, că era doar marxism pe atunci şi nu mă atrăgea absolut deloc, dar citeam mult science-fiction şi poezie, care ofereau exact evadarea de care simţeai nevoia, era altceva.

Apoi, odată cu Facultatea de Teologie, am intrat în opera părintelui Stăniloae (nu înţelegeam nimic la început - acum e o desfătare), Filocalia, Nicolae Cabasila şi Exupery cu „Citadela” mai ales, o carte la care revin regulat. Apoi, după Revoluţie, au apărut scrierile teologilor ruşi din diasporă, avalanşă de patericuri, Eliade, Steinhardt, Ţuţea, Noica, Nae Ionescu. Până atunci nu prea citisem teatru, dar începuse să apară Eugen Ionescu şi nu l-am ratat. Tot cam pe atunci am descoperit dosit, cu numele autorului răzuit de pe copertă şi decupat de pe pagina de titlu, cursul de mistică românească al lui Nichifor Crainic în biblioteca bunicii.

Ați studiat teologia la Sibiu, doctoratul l-ați obținut în urma unei burse în Anglia. Ce mari profesori ați cunoscut la prestigioasa instituție sibiană, ce mentori ați avut dintre ei?

Licenţa am obţinut-o la Sibiu, iar doctoratul la Cluj-Napoca, în urma unei burse de studii şi documentare în Anglia. În cadrul examenelor şi referatelor susţinute la Cluj am avut posibilitatea să-i cunosc pe marii profesori de dogmatică şi discipline sistematice de la noi: pr. Ioan Ică şi arhid. Ioan Ică jr, pr. Dumitru Popescu, pr. Dumitru Radu, pr. Petre David, prof. Remus Rus, fiecare cu felul aparte de a fi şi cu stilul propriu de cercetare. Examene, referate, discuţii, teme dezbătute, a fost o perioadă de care îmi aduc aminte întotdeauna cu foarte mare plăcere. Era şi o perioadă în care aveau loc dezbateri teologice la televizor şi-mi amintesc că urmăream una la care participa pr. Dumitru Popescu. Nu vorbea mult, dar când spunea o frază cobora în cea mai profundă teologie şi acoperea într-o fantastică sinteză orice obiecţie viitoare care i s-ar fi putut aduce. Era scurt, la obiect, anticipativ şi sintetic, era o desfătare să-l asculţi. Am avut în România profesori de teologie extraordinari, care veneau dintr-o perioadă de 50 de ani de comunism ateu. În comunism, Biserica a avut o forţă uriașă de supravieţuire, de-a dreptul incredibilă. Cu reviste teologice în fiecare mitropolie, care publicau lunar studii, referate şi teze de doctorat. A fost cea mai consistentă rezistenţă anticomunistă în plin comunism.

Ați făcut studii postuniversitare la College of the Ressurection, Universitatea Leeds din Anglia. Cum v-ați simțit ca student ortodox între anglicani?

A fost iarăşi o mare şansă, în 1996. College of the Resurrection este găzduit de o mănăstire anglo-catolică din localitatea Mirfield, Anglia, şi este parte a Universităţii din Leeds. Am cunoscut astfel îndeaproape viaţa academică, dar şi liturgică anglicană. Sistemul lor e mult diferit de al nostru. Urmam cursuri atât la Mirfield, în colegiul mănăstirii, unul de dogmatică şi unul de liturgică, cât şi la Leeds. La Leeds mi-am ales un curs de patristică, unde am studiat un întreg semestru doar pe texte din Tertulian, Didim cel Orb şi Eusebiu de Cezareea. Am fost fascinat de muzica gregoriană, care la mănăstirea din Mirfield se cânta impecabil, sub ogivele răsfrânte ale goticei lor catedrale îţi reverbera până în oase. Într-o vizită la Oxford l-am cunoscut pe unul dintre marii lor teologi şi filosofi, John Macquarie, autor al unor cărţi formidabile. Cu studenţii m-am împăcat foarte bine, le savuram chiar umorul englezesc, beam ceaiul de la ora 4, negru cu lapte, am jucat cu ei squash şi cricket, am grădinărit (englezii au un adevărat cult pentru asta). Anglo-catolicii sunt foarte interesaţi de iconografia bizantină, de muzica bizantină, pe care unii o cunoşteau foarte bine.

„Despre închisori şi rezistenţa anticomunistă am aflat după Revoluţie”

Ce știați despre prigoana împotriva credinței înainte de 1989, despre suferințele din închisori, despre mișcarea de rezistență anticomunistă?

La vârstele mici nu eram conştienţi de adevărata realitate, apoi am înţeles încet, încet, retrospectiv, câte ceva. De un Crăciun auzeam din camera părin­ţilor că aceştia ascultau colinde la radio. A doua zi de dimineaţă le-am spus cât de mult mi-a plăcut şi că am stat în pat până târziu şi am ascultat şi noi, copiii, colindele. N-am înţeles atunci de ce ne-au spus ca nu cumva să spunem la şcoală că am ascultat colinde la radio. Probabil că era „Europa liberă”.

Bunicul din partea mamei mă crescuse într-un spirit mai patriotic, fusese ofiţer de antiaeriană în al Doilea Război Mondial, apărase Ploieştiul şi rafinăriile, apoi luptase până în Munţii Tatra. La venirea comunismului a trebuit să-şi dea demisia din armată, căci şi el era fiu de preot. Ne uitam la filme istorice la televizor împreună şi la sfârşitul clasei a VIII-a spuneam la şcoală că vreau să merg la Liceul militar, iar dirigintele îmi tot spunea că nu se poate, iar eu nu înţelegeam de ce. „Le-ai spus asta părinţilor? Nu poţi să mergi, spune-le părinţilor”, îmi zicea el, ştiind că tatăl meu este preot, dar eu tot nu înţelegeam de ce „nu pot”. Apoi tatăl meu mi-a spus o singură dată cam aşa: „Dacă mergi la Liceul militar, toată viaţa de acum încolo va trebui să renegi credinţa în Dumnezeu, va trebui să spui şi să faci lucruri împotriva a ceea ce eu spun şi fac acum”. Eu nu ştiam că fiii de preot nu sunt primiţi în armată, dar mi-a fost de ajuns ce mi-a spus atunci şi m-am dus la liceu la electrotehnică.

Despre închisori şi perioada de rezistenţă anticomunistă am aflat abia după Revoluţie. Atunci doar mi-au spus şi de Nichifor Crainic, de faptul că bunicul fusese închis, dar eram deja la Teologie în anul II şi am înţeles altfel lucrurile, deja puteai citi despre asta, puteai studia.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!