Interviu
Biserica poate să salveze un suflet păcătos

Biserica poate să salveze un suflet păcătos

Nicoleta Olaru, 27 Martie 2012

Începând cu Moşii de iarnă, sâmbetele din Postul Mare sunt însemnate în calendar cu „pomenirea celor adormiţi“. Probabil ne-am întrebat de ce în Postul Paştilor cu precădere a rânduit Biserica aceste pomeniri? „Aşa cum purtăm grijă de sufletele noastre în perioada postului, trebuie să ne amintim şi de cei dragi ai noştri, care nu mai sunt printre noi. Ca şi noi, cei vii, şi cei adormiţi sunt părtaşi la Înviere. Pomenirile de obşte, cum sunt acestea din Postul Mare, arată, încă o dată, că Biserica nu-i lasă în uitare pe cei adormiţi nici după şapte ani, când se consideră că sufletul a fost iertat“, ne-a explicat pr. Toma Gradinaciuc, protoiereul Protopopiatului Iaşi 1 şi paroh la „Sf. Ap. Toma“ Iaşi.

Părinte protopop, de ce sunt rânduite pomenirile morţilor în sâmbetele din Postul Mare?

Pe lângă pomenirile particulare (la trei zile, la nouă zile, la patruzeci de zile etc.), care se fac pentru cel ce pleacă dintre noi, Biserica a rânduit şi pomeniri de obşte, cum sunt acestea din sâmbetele din Postul Mare. Aceste pomeniri încep, de fapt, de la Moşii de iarnă, din ajunul Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi sau a Lăsatului sec de carne. Aşa cum purtăm grijă de sufletele noastre în perioada postului, trebuie să ne amintim şi de cei dragi ai noştri, care au plecat la cele veşnice. Pentru că toţi suntem ai Domnului, cum spune atât de frumos Sfântul Apostol Pavel, că ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem. Noi, cei vii, suntem Biserica luptătoare, care ne luptăm cu ispitele vieţii, iar ei formează Biserica triumfătoare. Şi între noi şi ei există legătura dragostei. Şi, ca şi noi, cei vii, şi cei adormiţi sunt părtaşi la Înviere, pentru care ne pregătim în acest post. Aceste soroace arată încă o dată că Biserica nu-i lasă în uitare pe cei adormiţi nici după şapte ani, când se consideră că sufletul a fost iertat.

De ce este important gestul de a aprinde o lumânare la mormânt? Dar îngrijirea mormântului?

Lumânarea este o jertfă frumoasă, plăcută în faţa lui Dumnezeu şi se aprinde pentru ca Dumnezeu să călăuzească cu lumină şi în lumină calea celui plecat dintre noi.Străinii care au trecut prin ţara noastră au rămas impresionaţi de frumuseţea cimitirelor noastre. De fapt, îngrijirea mormântului exprimă grija pe care o purtăm pentru sufletul celui care odihneşte acolo. Îngrijirea mormântului vorbeşte despre faptul că nu l­am uitat pe cel trecut la cele veşnice, că ne rugăm pentru el, ca Dumnezeu să-i facă părtăşie în Împărăţia cea cerească.

Cum se roagă Biserica pentru sufletul unui om plecat dintre noi?

În afară de slujba înmotmântării, care conţine rugăciuni de dezlegare foarte importante pentru sufletul celui plecat dintre noi, sunt acele soroace pe care Biserica le-a stabilit pentru sufletul răposatului de care am amintit. De altfel, până la patruzeci de zile se fac şapte parastase pentru cel răposat. Dar în primul rând este Liturghia euharistică, precedată de Proscomidie, în cadrul căreia preotul scoate părticele pentru cei răposaţi. Cât este de benefică Sfânta Liturghie pentru noi, cei vii, aşa este şi pentru cei adormiţi. Apoi, peste an, se mai fac pomeniri la ziua numelui celui răposat, când se împlineşte un anumit număr de ani din ziua morţii. Şi asta după rânduiala din primele veacuri, creştinii pomenind ziua morţii martirilor ca o zi de naştere în viaţa de dincolo. 

Contează în vreun fel pentru sufletul decedatului numărul participanţilor la slujba de înmormântare?

Slujba este aceeaşi, cu un preot sau mai mulţi. Pe de altă parte, putem să ne ducem cu gândul la faptul că dacă sunt mai mulţi - preoţi, rude, cunoscuţi -, aceştia vin cu gândul cel bun, să se roage pentru el, şi rugăciunea face mult bine sufletului celui plecat dintre noi.

La patruzeci de zile, sufletul se află în faţa judecăţii particulare

Există şansa recuperării prin Biserică a sufletului unui om păcătos?

Desigur că există. Biserica se roagă pentru ei, dar nimeni nu ştie ce podoabă de fapte bune sau rele are fiecare. Omul este o taină, numai Bunul Dumnezeu ştie taina sufletului fiecăruia dintre noi.

Biserica, prin rugăciunile ei, poate, da, să salveze sufletul păcătos. Dar atunci când spun Biserică nu mă refer la cea de zid, ci la comunitate - preoţi şi credincioşi.

Chiar dacă a murit nepregătit - nespovedit, neîmpărtăşit?

Da, trebuie accentuat că e foarte important pentru noi cum plecăm din această lume. Trebuie să fim pregătiţi, că nu ştim ziua, nici ceasul, să fim creştini responsabili, să avem grijă să fim spovediţi şi împărtăşiţi la timp. Dar dacă cineva a fost mai neglijent, nu înseamnă că el chiar este sortit pieirii. Are şansa recuperării prin Biserică, dar trebuie să precizăm că acest lucru rămâne la mila lui Dumnezeu, la atotbunătatea Sa.

Dar sinucigaşii au vreo şansă la mântuire?

Biserica nu se roagă pentru ei, în cazul lor chiar numai Bunul Dumnezeu va şti ce va face cu sufletele lor. Viaţa este darul lui Dumnezeu şi nimeni nu are dreptul să atenteze la acest dar. Deci cel ce se sinucide îşi pune mântuirea în pericol. Biserica îi include şi pe ei totuşi în rugăciune, când moare cineva, de moarte bună, din neam cu el - Biserica se roagă atunci pentru tot neamul, fiind prins aici şi cel ce a făcut o astfel de faptă urâtă.

Când împarţi ceva pentru cel repauzat, trebuie să-i rosteşti numele în faţa persoanei care primeşte milostenia?

Depinde pe cine ai în faţă. Pentru că, de pildă, dacă vii de la cimitir, unde ai făcut o pomenire pentru sufletul cuiva drag, care nu mai e printre noi, împărţind nişte pacheţele, spui: „Să fie de sufletul lui...“ şi îi rosteşti numele, dar dacă faci o pomenire acasă, vecinii, rudele, cei de faţă se presupune că ştiu despre cine este vorba şi atunci poţi să spui, când împarţi ceva pentru el - „Să fie de sufletul soţului, copilului...“. Asta în ideea că, amintind celorlaţi numele lui, pot şi ei să-l pomenească la rugăciune. Dar nu înseamnă că dacă nu îi rosteşti numele, Dumnezeu nu ştie gândul tău şi nu-l ajută pentru fapta ta pe cel decedat.

De ce este atât de importantă perioada de patruzeci de zile de la deces?

Patruzeci de zile sau şase săptămâni aminteşte de Înălţarea Domnului la cer, care a avut loc la patruzeci de zile după Înviere. La pomenirea de patruzeci de zile ne rugăm ca aşa cum Hristos S-a înălţat la cer, aşa să înalţe şi sufletul celui răposat.

Pe de altă parte, după învăţătura noastră de credinţă, la patruzeci de zile sufletul se află în faţa judecăţii particulare. De aceea, această perioadă este una de rugăciune mai intensă. Pomenirea la patruzeci de zile se mai cheamă şi slujba Panahidei, pentru că acum este invocat şi ajutorul Maicii Domnului pentru sufletul celui plecat dintre noi.

Mai este şi o explicaţie fiziologică, dacă am putea-o numi aşa, care se bazează pe fazele de descompunere a trupului. După această explicaţie, pe care o găsim şi în Liturgică, se face pomenirea la trei zile, pentru că în a treia zi faţa mortului începe să se desfigureze. În ziua a noua, trupului mortului începe să se strice, afară de inimă, iar la patruzeci de zile, pentru că atunci se pierde şi inima. Vedem că după această explicaţie, procesul descompunerii fizice urmează procesului invers al zămislirii.

Pomenirile se opresc când se împlinesc şapte ani de la deces?

La şapte ani, un număr simbolic în spiritualitatea ortodoxă (cele şapte zile ale creaţiei etc.), se consideră că sufletul celui răposat este iertat. Biserica însă, prin pomenirile de obşte, cum sunt aceste pomeniri din sâmbetele din Postul Mare, nu îi lasă în uitare pe cei adormiţi nici după şapte ani.

Nu ziua morţii ne hotărăşte soarta în viaţa de dincolo

Dacă un om moare într-o zi de sărbătoare, este acesta un semn că e mântuit?

Nicidecum. Nu ziua în care plecăm din această viaţă spune ce fel de om am fost în faţa lui Dumnezeu. Nu ziua morţii ne hotărăşte soarta în viaţa de dincolo. Aşa cum nu ştim când intrăm în viaţă, când ne naştem, într-o zi de sărbătoare sau una obişnuită, aşa nu ştim şi nu depinde de noi când ieşim din viaţă. Ceea ce contează sunt faptele noastre, ziua o alege Dumnezeu şi poate fi oricare.

Există vreun indiciu că sufletul s-a mântuit? Să ne luăm după vise?

În Mântuirea păcătoşilor avem exemple de genul acesta şi mă duc acum cu gândul la o istorisire de acolo, unde se povesteşte că într-o mănăstire de maici, maica stareţă a visat că o ucenică ce decedase cu ceva timp în urmă i-a spus că sufletul ei se munceşte în chinurile iadului. Atunci stareţa a cercetat şi a descoperit că nu i se făcuseră pomenirile care se impun după înmormântare, despre care am amintit.

Mi s-a întâmplat şi mie să vină credincioşi din parohie să-mi spună că şi-au visat rudele care le-au spus că le lipseşte ceva... şi m-au întrebat dacă să le facă un parastas sau să le dea ceva de pomană. Sigur, nimic rău în asta, că visăm uneori ceva de genul acesta care ne face să ne amintim de ei şi să facem fapte de milostenie. Dar eu merg pe ideea că numai Bunul Dumnezeu ştie de toţi ai noştri decedaţi, iar visele pot fi înşelătoare. Important este să nu-i uităm la rugăciune şi la milostenie, pentru că milostenia acoperă mulţime de păcate.


Galerie foto:

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!