Bisericile din lemn salvate de Muzeul Ţăranului Român

Raluca Brodner, 31 Ianuarie 2009

De când au primit sfânta şi dreapta credinţă în Dumnezeu, de aproape două mii de ani, din timpul Sfântului Apostol Andrei, românii şi-au găsit liniştea, pacea şi speranţa în biserici. În vreme de pace sau război, poporul acesta strămoşesc a ştiut să-şi păstreze credinţa în suflet, mai ales atunci când vremurile grele au distrus locurile de închinăciune. Astfel de lăcaşuri sfinte, martore ale unor destine de generaţii şi generaţii, sunt şase biserici din lemn din judeţele Hunedoara şi Deva, care mai supravieţuiesc încă prin grija Muzeului Ţăranului Român, în patrimoniul căruia se regăsesc astăzi.

Una dintre acestea, biserica din lemn „Sfântul Nicolae“, din Bejan, poate fi admirată chiar pe peluza din spatele Muzeului Ţăranului Român. De asemenea, sunt expuse permanent, într-una din sălile Muzeului Ţăranului Român, părţi din biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Mintia, care nu a mai putut fi restaurată şi conservată.

Există şase biserici din lemn, achiziţionate în decursul anului 1991, de Muzeul Ţăranului Român. Trei dintre acestea provin din judeţele Arad şi alte trei din Hunedoara, lăcaşuri de cult care aparţineau, la acea dată, Episcopiei Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, aflată, la rândul ei, în cuprinsul Mitropoliei Banatului. În ţară, alte biserici, măcinate din temelii de moara timpului, uitate şi părăsite, aşteaptă intervenţii urgente şi de amploare pentru conservare.

Cele trei biserici surori de la poalele munţilor Zarandului

Pe Valea Mureşului de Jos, la poalele Munţilor Zarandului, există trei biserici din lemn, de o rară frumuseţe. Toate cele trei biserici au fost construite iniţial pe alte amplasamente, fiind mutate în decursul timpului de două (Groşii Noi, Troaş) sau de trei ori (Juliţa). Explicaţia constă în faptul că, în decursul timpului, satele au fost coborâte mai la vale, în căutarea de terenuri favorabile culturilor. Astfel, lăcaşurile de închinăciune au urmat în peregrinare vetrele satelor respective.

După cum reiese din documentele timpului, aspect confirmat şi de realitatea din zilele noastre, cele trei sate sunt formate, în majoritate covârşitoare, din creştini ortodocşi.

După cel de-al doilea război mondial, au fost construite biserici noi de cărămidă, prilej cu care cele vechi, din lemn, au fost abandonate. Nu s-au mai oficiat slujbe nici măcar o dată pe an, la hram, iar oamenii au început să le dea uitării pe cele din lemn.

Biserica din Troaş şi Maria Tereza

Cele trei sate, Juliţa, Groşii Noi şi Troaş, sunt foarte vechi.

Cea din Troaş, cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi“, este considerată de cei mai mulţi cercetători a fi cea mai veche din tot judeţul. A fost ridicată în 1782. Există cercetători care susţin că lăcaşul ar fi fost ridicat cu mult mai înainte, pe la 1600, şi că ar fi fost mutată pe amplasamentul actual odată cu mutarea satului, care s-a făcut din ordinul împărătesei Maria Tereza. Bisericii i s-a aplicat o serie de reparaţii în decursul anului 1996, urmată de o alta, mult mai riguros realizată, în 1998. Cu acest prilej s-au efectuat lucrări de amenajare exterioară, lucrări de consolidare şi lucrări de conservare.

Lăcaş de cult ridicat de un singur om

Biserica „Întâmpinarea Domnului“ din Groşii Noi a fost clădită în 1807 de un „locuitor al satului“, după cum arată evidenţele vremii. Alte surse indică ctitori ca „necunoscuţi“. Cât priveşte prima variantă, bătrânii satului spun că biserica ar fi fost făcută de un singur om, care a primit canon de la preot, pentru a ispăşi un păcat. Păcatul acesta ar fi constat în faptul că şi-ar fi omorât soţia. Omul acela nu avea copii. Era un bun tâmplar, care lucra numai din secure. Asta s-ar fi întâmplat pe la începutul secolului al XIX-lea.

În istoricul bisericii, întocmit în anul 1982, părintele paroh Gheorghe Culda specifică că „documente vechi şi documente de artă nu se cunosc“. Există, totuşi, în colecţia de la mănăstirea „Sfântul Simion stâlpnicul“, de la Gai - Arad, două icoane provenind de la biserica din Groşii Noi, datate 1776 şi semnate de Constantin, un zugrav provenind din Munţii Apuseni, considerat a fi „cel mai productiv zugrav din această perioadă“ din părţile Hălmagiului şi ale Văii Mureşului de Jos. Una dintre icoane îl reprezintă pe Sfântul Arhanghel Mihail, iar cealaltă pe Cuvioasa Parascheva.

Biserica „Intrarea Maicii Domnului în biserică“ de la Juliţa

Cea de-a treia biserică din judeţul Deva, „Intrarea Maicii Domnului în biserică“, din localitatea Juliţa, este localizată pe şoseaua care leagă Deva de Arad, cam la jumătatea distanţei dintre cele două oraşe. Unii autori vorbesc de două biserici anterioare celei actuale şi de faptul că, atunci când a fost dată în folosinţă biserica actuală, i s-a schimbat hramul din „Cuvioasa Parascheva“ în „Intrarea în biserică a Maicii Domnului“. În Juliţa mai este o biserică din lemn, greco-catolică, cu acelaşi hram, „Intrarea în biserică a Maicii Domnului“. Ea a fost construită în anul 1877. După Uniaţie, această biserică a fost dată uitării. Acum, a fost renovată şi redată cultului greco-catolic, pentru comunitatea din sat. Istoricul bisericii ortodoxe, din lemn, datează construirea actualului aşezământ în anul 1787. Pentru că în sat s-a construit o biserică din zid, în bisericuţa din lemn se mai slujeşte acum doar în ziua de hram. Bunul obicei a fost reluat numai după resfinţirea bisericii de către Preafericitul Timotei, episcopul Aradului, în urma intrării în patrimoniului Muzeului Ţăranului Român.

Datorită valorii lor spirituale şi istorice, toate cele trei biserici au fost înscrise pe Lista monumentelor istorice. Din nefericire, mare parte din patrimoniul iconografic al acestor trei biserici din lemn a fost pierdut. Înrudite prin stilul arhitectonic arhaic în care au fost construite, lăcaşurile au fost pictate de unul dintre cei mai valoroşi zugravi de biserici şi de icoane de la începutul veacului al XIX-lea: Nicolae de la Lupşa Mare.

La Hunedoara, în Lunca Moţilor

Primele caracteristici care unesc bisericile Muzeului din judeţul Deva, cu cele din Hunedoara sunt arhaicitatea şi frumuseţea dată de simplitatea cu care au fost lucrate. Unul dintre lăcaşurile de cult hunedorene, Biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, din Lunca Moţilor, ridicată la sfârşitul secolului al XVII-lea, are o poveste interesantă legată de o troiţă din curtea sa. După spusele bătrânilor din sat, aceasta a fost cioplită de un artist amator, un medic de la Spitalul de ortopedie din Bucureşti, în perioada de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Din 1944 până în 1962, troiţa a rămas abandonată în curtea unui sătean. Abia în 1962 a fost montată lângă biserică.

Biserica de la muzeu

Cea de-a doua biserică din lemn, „Sfântul Nicolae“, din Bejan, despre care se spune că a fost ridicată în veacul al XVII-lea, a fost demontată, după care o parte a fost restaurată, pentru ca mai apoi să fie strămutată la Bucureşti.

Decăderea aşezământului a început după ce s-a construit biserica nouă, prilej cu care în cea veche nu s-a mai slujit deloc. Toţi cei interesaţi o pot admira pe peluza din spatele Muzeului Ţăranului Român. Biserica este cuprinsă în Lista monumentelor istorice.

Lăcaşul de cult din Mintia, în pericol

Cea de-a treia, biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, din Mintia, care a format cu cea din Bejan o singură parohie, este amintită în documente încă din anul 1768. În Mintia trăiau laolaltă ortodocşi şi greco-catolici, în proporţii aproape egale. Fiecare comunitate confesională îşi avea propria biserică din lemn, cumpărată şi adusă din altă parte. Din cauza acestei mixtiuni confesionale, biserica din lemn a fost lăsată pradă timpului. Pentru că a fost puternic afectată de intemperii, nu a mai putut fi restaurată şi conservată. Tot ceea ce s-a mai putut păstra din ea este pus spre expunere permanentă, într-una din sălile Muzeului Ţăranului Român.

Interesant de observat este cum, în decursul timpului, repa-raţiile repetate care li s-au aplicat au fost prilej de alte transformări. O regulă clară se desprinde din cazurile acestor biserici: transmutările par să se facă totdeauna dinspre regiunile mai de munte spre cele de mai la vale. La munte era mai mult lemn şi meşterii mai pricepuţi în prelucrarea lui.

Popasuri de spiritualitate cu rol liturgic comunitar

Una dintre cauzele principale ale deteriorării acestor popasuri de rugăciune este abandonul liturgic. După cel de-al doilea război mondial, oamenii au re-nunţat la bisericile din lemn şi şi-au construit altele din zid, mult mai spaţioase. Renunţarea la cele vechi s-a făcut şi pe fondul unei lipse acute de resurse financiare din partea comunităţilor respective. Cu toate acestea, pictura acestor biserici s-a păstrat şi impresionează prin calitate. La fel ca istoria şi valoarea spirituală a acestor biserici unice, menţionate în Lista monumentelor istorice.

Bisericile din lemn sunt printre cele mai importante repere încărcate de spiritualitate ale Muzeului Ţăranului Român. Ca urmare a atragerii unui număr mare de vizitatori, se poate spune că aceste lăcaşuri au un rol liturgic comunitar.

„Mărturia de credinţă cea mai puternică este cea care se face şi prin frumuseţe“

Costion Nicolescu, doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris, cercetător la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, este un profund cunoscător al credinţei şi tradiţiei naţionale. Domnia sa cunoaşte foarte bine fiecare biserică aflată în patrimoniul Muzeului. A fost în satele din judeţele Hunedoara şi Deva, a stat de vorbă cu oamenii, a cercetat diverse surse, a avut timp şi răbdare să asculte jelania mută a acestor comori spirituale ale patrimoniului nostru. „Fiecare biserică are povestea ei, cele mai multe dintre ele sunt biserici strămutate. Sunt biserici care puteau fi foarte uşor mutate dintr-un sat în altul. Când un sat îşi făcea biserică din zid şi nu mai avea nevoie de cea din lemn, un alt sat ori o primea în dar, ori o cumpăra. Ele au fost aduse la Muzeul Ţăranului Român la iniţiativa lui Horia Bernea, cu gândul de a fi salvate, pentru că erau într-un pericol foarte mare de a dispărea“, spune cercetătorul de la Muzeul Ţăranului Român.

După care, adaugă: „Aceste biserici au o istorie proprie, care ţine de mişcarea lor dintr-un sat în altul. Unele au avut chiar două trei mutări înainte. Apoi, urmează istoria lor contemporană, când erau gata să se strice şi Muzeul le-a salvat. Au fost toate restaurate la partea din lemn, iar pictura s-a pierdut în mare parte şi am încercat semnalarea lor ca obiective turistice“.

De asemenea, Costion Nicolescu subliniază importanţa obiectelor de cult existente în aceste biserici, care s-au pierdut în mare parte. O parte din cărţi şi din icoanele vechi au fost strânse la centrele eparhiale, în timpul comunismului, unde au stat fără a fi puse în valoare în muzee. „Toate aceste obiecte sunt foarte importante, pentru că unele cărţi poartă inscripţii de la donatori, sunt purtătoare de mărturii şi de istorie“. Mai mult, „bisericile acestea din lemn sunt unice, aşa cum fiecare om este unic. Nu există două la fel. Ele sunt identitare, mărturisesc identitatea noastră spirituală. O mărturisesc prin frumuseţe, ceea ce este foarte important. Mărturia de credinţă cea mai puternică este cea care se face şi prin frumuseţe. Cel mai tulburător este viaţa din jurul lor, poveştile care le spuneau oamenii despre ele şi ceea ce au trăit ei în biserica respectivă, în jurul ei. Totul era centrat pe biserică, care era ca o inimă. Trimitea sângele ei şi îl trăgea înapoi, ca să-i oxigeneze spiritual pe oameni“, conchide cercetătorul de la Muzeul Ţăranului Român.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!