Reportaj
Bisericile supravieţuitoare

Bisericile supravieţuitoare

În perioada 1950-1960, în zona Bicaz - Izvorul Muntelui din judeţul Neamţ 20 de sate au fost şterse de pe harta aşezării, pentru a face loc lacului ce avea să strângă la un loc apele Bistriţei. Unele au fost strămutate în alte locuri, odată cu bisericile şi cimitirele străbunilor.

Pe locul pe care astăzi se răsfaţă luciul de apă al celui mai întins lac de acumulare din ţară au existat, înainte de 1950, 20 de sate vechi, de munte, cu gospodării aşezate, cu biserici trainice şi cu oameni vrednici. În timpul construcţiei barajului Bicaz şi a hidrocentralei Stejaru, 2.291 de gospodării au fost strămutate, precum şi 18.760 de oameni. Odată cu dispariţia acestor aşezări de pe locurile lor strămoşeşti, şi bisericile, şi cimitirele au avut o tragică soartă. Unele lăcaşuri au fost strămutate, prin strădania şi purtarea de grijă a sătenilor şi a preoţilor slujitori, altele au dispărut pentru totdeauna. Pe Valea Bistriţei, acum, mai există doar câteva astfel de biserici supravieţuitoare. Una dintre acestea este bisericuţa de lemn de la Chiriţeni, strămutată din şesul Hangului, sus, pe munte, în locul numit Lupărie, la aproape doi kilometri de la şosea. O a doua biserică salvată este cea de la Buhalniţa, fostă a mănăstirii Buhalniţa, demontată şi reconstruită pe locul noii aşezări, după planurile iniţiale. Din păcate, multe dintre bisericile existente în cele 20 de sate au fost demolate. Un exemplu dramatic din acest punct de vedere este cel al Bisericii Hangu, o construcţie monumentală, sfinţită cu doar câţiva ani înainte de demararea lucrărilor la giganticul şantier din zona Izvorul Muntelui, care a trebuit să fie dinamitată.

Tristul drum al morţilor

Cimitirele, ameninţate şi ele de pericolul dispariţiei sub ape, au fost salvate aproape în întregime, osemintele celor adormiţi fiind luate de săteni, ca o părticică din vieţile lor, odată cu avutul propriu. Bătrânii povestesc că spre înălţimile din jurul lacului nou-creat, pe locurile pe care s-au reconstruit satele strămutaţilor, au urcat luni de-a rândul care încărcate cu lădiţe de lemn, în care fiecare sătean ducea osemintele străbunilor. „Şi noi

i-am luat osemintele tatei într-o lădiţă. Le-a dus mama cu ea, la Broşteni, după strămutare“, povesteşte Ioan Iacoboaia, strămutat din fostul cătun Reţeş al comunei Ceahlău.

Azi, aceste morminte de dimensiuni mici se pot vedea în aproape fiecare sat în care au fost strămutaţi oamenii din aşezările de odinioară de pe Valea Bistriţei. „E o imagine care nu-mi iese dim minte. Eram copil şi vedeam trecând la deal carul cu acele cutii - că nu le puteam numi sicrie - cu cei morţi, dezgropaţi din cimitir. Pe cei înmormântaţi la vârste foarte mici nici nu i-au mai dezgropat...“, povesteşte Ana Amariei, învăţătoare pensionară din Buhalniţa.

Bisericuţa de la Chiriţeni

Biserica de lemn din Gura Hangului, ce data de la 1829, a fost demontată bârnă cu bârnă şi mutată la Chiriţeni, sus, deasupra lacului. „Chiriţeni era doar un cătun cu 14 case. Se zice că primarul de atunci l-a sfătuit pe părintele paroh de atunci, Mihai Coroamă, să o mute undeva mai în munte, ca să nu mai fie în văzul activiştilor de partid. Alţii spun că nu ştiau pe unde o să treacă şoseaua. Cert este că au demontat-o bârnă cu bârnă, au numerotat-o şi au refăcut-o aici, pe deal“, povesteşte pr. Gheorghe Avarvarei, parohul de la Chiriţeni.

Bârnele au fost cărate cu căruţele pe un anevoios drum de munte, aproape impracticabil pe vreme ploioasă. Sus, pe plai, la Lupărie, s-au oprit carele, într-o poieniţă înconjurată de pădure, acolo unde nimeni şi nimic nu mai putea pune bisericuţa în primejdie. Au construit-o la loc, după planul iniţial, iar la 1959 a fost resfinţită în prezenţa mitropolitului de atunci al Moldovei, Iustin Moisescu.

În curtea largă a bisericii au fost aduse şi îngropate şi lădiţele cu oseminte din cimitirele ce au trebuit strămutate de la Fârţâgi şi Hangu. Morţii ale căror rude trăiau au fost îngropaţi în morminte separate, iar cei necunoscuţi în gropi comune. Astăzi, cei de la Chiriţeni îşi îngroapă tot aici morţii, chiar dacă accesul e greu şi pe timp de vară, şi la vreme de iarnă.

Lăcaşul strămutat poartă hramurile „Sfântul Nicolae“ şi „Înălţarea Domnului“, cel de-al doilea fiind păstrat după hramul bisericii dinamitate de la Hangu.

Dinamitarea bisericii de la Hangu - catedrala munţilor, cum o numeau localnicii, graţie monumentalităţii şi frumuseţii sale, a fost una dintre tragediile acelor vremuri. „Eram copil şi îmi amintesc şi acum cum se auzeau bubuiturile tocmai de la noi, de la Bistricioara. Şi spunea lumea că dărâmă biserica din Hangu, povesteşte Eleonora Iacoboaia din satul Ceahlău. Construită pe cheltuiala sătenilor şi prin neobosita râvnă a preotului Mihai Coroamă, această biserică fusese sfinţită cu numai trei ani în urmă. A venit ordinul strămutării şi soarta i-a fost pecetluită. Din cauza structurii sale foarte solide, precum şi a zidăriei puternice, biserica a pus probleme celor însărcinaţi să o demoleze. Trei zile la rând a fost dinamitată, însă resturi din fundaţie se pot vedea şi acum pe fundul lacului, atunci când scad apele. „Oamenii stăteau pe margine, plângeau şi se rugau lui Dumnezeu. Părintele Coroamă, după dinamitare, n-a mai fost om. Oamenii povestesc că avea gândurile rătăcite de la atâta supărare.

N-a mai fost cu mintea limpede după această tragedie“, povesteşte pr. Gheorghe Avarvarei.

Biserica de la Buhalniţa

O altă biserică salvată a fost cea existentă în prezent în satul Buhalniţa, reconstruit sus, pe fostele pajişti, deasupra vechii aşezări. Aceasta a fost desfăcută şi reconstruită, după planurile originale, în centrul satului de azi. Biserica poartă hramul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“.

Salvarea sa reprezintă un câştig pentru istoria şi spiritualitatea acestor locuri, deoarece lăcaşul duce în spate o existenţă seculară, reprezentând unul dintre cele mai importante aşezăminte mănăstireşti din Moldova secolelor XVII - XIX. Construit la 1627, de luminatul domn moldovean Miron Barnovschi, lăcaşul a fost biserică de mănăstire până la secularizare, în 1863, când devine biserică parohială. „La construcţia bisericii, în vremea lui Miron Barnovschi, locul era pustiu; sate nu existau. Primii locuitori aşezaţi în jurul mănăstirii au fost ardelenii ce au trecut munţii spre Moldova, goniţi de pericolul Uniaţiei. Ei şi-au lăsat acolo case, pământuri, avutul întreg şi au venit aici, numai ca să nu renunţe la credinţa ortodoxă strămoşească. Atunci când a venit lacul, istoria s-a repetat cu urmaşii lor. Şi iarăşi oamenii au fost puşi în situaţia de a pleca de pe locurile lor“, explică părintele Cristian Dăscălescu, parohul de la Buhalniţa.

În anul 1958, în timpul lucrărilor la barajul şi hidrocentrala de la Bicaz-Stejaru, vechea aşezare Buhalniţa a fost strămutată. Atunci a fost demontată şi reconstruită în satul de azi şi vechea biserică a Mănăstirii Buhalniţa, construită de Barnovschi. „Biserica a fost reconstruită după planurile originale, aşa că arată întocmai ca cea dintru început. Se păstrează icoanele vechi, strana arhierească de la 1600, catapeteasma veche de la 1638, adusă din Egipt, uşile împărăteşti“, spune pr. Cristian Dăscălescu.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!