Reportaj
Bisericuţa „de la Fagii Groşi“

Bisericuţa „de la Fagii Groşi“

Otilia Bălinişteanu, 22 Aprilie 2013

La numai 20 de kilometri de Târgu Neamţ, în Groşi, o aşezare ocrotită de dealuri semeţe, se găseşte o veche bisericuţă de lemn, tipică stilului arhitectural al zonei. În interiorul lăcaşului se păstrează una dintre cele mai frumoase catapetesme din Neamţ, precum şi o icoană a Maicii Domnului cu salbă, reprezentare rar întâlnită în iconografia românească.

Astăzi vă invit în bisericuţa de lemn de la Groşi, un sat aflat nu departe de Târgu Neamţ, pe drumul ce leagă două ţinuturi vestite pentru viaţa spirituală şi pentru mănăstirile ortodoxe: Neamţul şi Bucovina. Aici, la începutul veacului al XIX-lea, doi preoţi inimoşi au ridicat lăcaşul de lemn ce poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi care serveşte comunităţii de mai bine de două sute de ani. „Legenda spune că o altă bisericuţă de lemn, de dimensiuni foarte mici, ar fi existat pe deal, în pădure, dar urmele ei s-au pierdut în timp“, explică Vasile Olariu, fost învăţător la şcoala din Groşi.

Satul, ca şi bisericuţa, are o istorie care se leagă de codrii deşi de foioase ce creşteau, cândva, pe dealurile din jur. „Odinioară, aici erau păduri seculare, cu nişte fagi foarte groşi. Se crede că de la aceşti fagi vine şi numele satului. În vremea invaziilor turcilor, lumea se refugia la «Fagii Groşi», pe pământurile acestea existând doar câteva colibe în acele vremuri“, povesteşte Vasile Olariu. De altfel, chiar locul pe care se găseşte astăzi biserica de lemn a satului era, odinioară, complet împădurit.

În privinţa datării acestui lăcaş, în zonă există câteva variante. Una dintre acestea, consemnată de bătrânii satului, arată că „biserica a fost construită în anul 1806, de către preotul Cozma, împreună cu părintele Vasile, pe pământul donat de boierul Slavescu din comuna Baia, cu lemnul obţinut de pe aceste locuri“. De asemenea, conform altei variante locale, bisericuţa ar fi fost strămutată la Groşi de la Mănăstirea Neamţ, însă, potrivit preotului paroh Ovidiu Maftei, nu s-au găsit niciun fel de documente scrise  în acest sens.

Prins ca într-un cleşte în cel de-al Doilea Război Mondial, de cele două fronturi, satul a fost grav afectat de bombardamente şi de trecerea trupelor. Însă, bisericuţa, ca printr-un miracol, a scăpat neatinsă.

Stilul arhitectural

Lăcaşul a fost construit cu lemn de pe loc, din bârne de stejar, aşezate pe o temelie de piatră de râu. Atât la exterior, cât şi la interior, bisericuţa a fost blănită cu scândură, pentru o mai bună protecţie. Acoperişul este din şindrilă. Actualul pridvor constituie un element adăugat ulterior construcţiei. „Iniţial, biserica avea un acoperiş mult mai jos, cu pridvorul foarte mic, unde erau şi clopotele, iar intrarea era prin partea de Apus. Între anii 1896-1904, părintele Onişoru din Boroaia, ajutat de Covataru Costache, un om înstărit, şi de gospodarii satului Groşi, a înălţat biserica la forma actuală, a făcut turnul bisericii şi clopote noi, a construit pridvorul şi intrarea prin partea de sud, iar în partea de vest, a mărit naosul, biserica căpătând forma actuală. Aşadar, forma actuală a bisericii datează de la 1904“, explică părintele Ovidiu Maftei.

Bogăţiile de interior

Interiorul bisericii este împărţit în altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Lăcaşul adăposteşte una dintre cele mai frumoase catapetesme din zona Neamţului.  „Din ce ştiu eu, catapeteasma datează de la 1808, anul în care a fost sfinţită biserica, aşa cum arată o inscripţie din podul unde odinioară erau clopotele. Nu a fost niciodată restaurată integral, ci doar curăţată“, spune învăţătorul Vasile Olariu.

Se presupune că această catapeteasmă ar fi fost opera lui Constantin Zugravul, cel care a lucrat catapeteasma Mănăstirii Văratec.

Bătrânii satului spun că ar fi fost pictată între anii 1896-1904, atunci când s-a lărgit biserica, de către preotul Sofronie de la Mănăstirea Agapia Veche, care era pictor. Oricum ar sta lucrurile, rămâne certă valoarea picturală a acestui iconostas.

O altă piesă importantă din inventarul bisericuţei din Groşi este icoana Maicii Domnului cu salbă, o reprezentare extrem  de interesantă şi despre a cărei vechime nu există date clare.  Restaurată recent, icoana are o forţă de expresie uluitoare şi poartă amprenta unui meşter iconar iscusit. Potrivit iconografilor, acest gen de reprezentare a Maicii Domnului este foarte rar întâlnit în bisericile din ţară, constituind o particularitate care ţine de specificul locului.

Tot la interior se remarcă prin frumuseţe arcadele peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos, precum şi cheile de boltă.

 

Grabnice lucrări de consolidare

Părintele Ovidiu Maftei e paroh la Groşi din 2004. La venirea sa, bisericuţa era în aceeaşi stare. Despre lucrări serioase şi de anvergură de restaurare şi consolidare în ultimul secol nu prea există informaţii. Arhivele comunei de odinioară, precum şi registrele parohiei au ars, aşa că prea multe lucruri nu se mai ştiu.
Din păcate, starea financiară precară a enoriaşilor nu poate susţine un proces amplu de restaurare şi refacere, mai ales că lăcaşul este inclus pe lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ. Cu toate acestea, parohul şi oamenii de la Groşi nu pot lăsa să se ruineze centrul micii lor comunităţi, mai ales că în sat până şi şcoala a fost desfiinţată. Tocmai de aceea, din vară vor începe lucrările de consolidare a fundaţiei, apoi, puţin câte puţin, vor urma celelalte priorităţi, căci bisericuţa se află într-o stare destul de avansată de degradare. „Am vorbit deja cu o echipă de ingineri şi în această vară vom demara lucrările de consolidare a fundaţiei, de jur-împrejurul bisericii, pentru că este în pericol structura de rezistenţă. În privinţa asta avem ceva promisiuni financiare din partea unor enoriaşi. Pe urmă, va trebui renovat acoperişul, vor trebui făcute lucrări de întreţinere a lemnului. Foarte importantă este şi restaurarea catapetesmei, dar deja aici e vorba de o lucrare extrem de costisitoare. Ar fi foarte multe lucruri de făcut, dar banii rămân o problemă“, consideră pr. Ovidiu Maftei.

 

Bisericuţa unui sat îmbătrânit

Astăzi, satul aproape că se depopulează. Copii se nasc prea puţini, iar bătrâni mor prea mulţi. Dacă ritmul acesta va continua, în 20 de ani, e posibil să dispară cu totul. „Şcoala s-a desfiinţat. Copiii sunt duşi cu microbuzul în alt sat, dar se estimează că şi acolo  şcoala va fi desfiinţată anul viitor, iar elevii vor fi duşi la centru. Anul trecut aici, la noi, au murit nouă bătrâni şi s-au născut doi copii. Dacă mergem în ritmul ăsta, în 20 de ani dispare satul, rămân prea puţine familii“, crede învăţătorul Vasile Olariu.
Cu toate acestea, pentru puţinele familii şi pentru bătrânii care continuă să trăiască între dealurile Groşilor bisericuţa aceasta, şubrezită de trecerea timpului, rămâne singurul loc în care se pot aduna şi în care spiritul apartenenţei la comunitate rămâne încă viu. Iar ei, sătenii de la Groşi, nu şi-au abandonat nici credinţa, nici biserica străbunilor, nici cimitirul în care le odihnesc părinţii şi cei din familie plecaţi din lumea aceasta. „La venirea mea în parohie, în 2004, aici erau cam 72 de familii. Acum mai sunt aproximativ 50, din care 25 sunt văduvi şi văduve. Cu toate acestea, sunt foarte apropiaţi de biserică şi de cimitirul din jur, pentru că aici le sunt rădăcinile, aici le sunt părinţii. Noi, în sat, suntem minoritari. Aproape trei sferturi dintre oameni sunt stilişti. Dar chiar şi aceştia au rămas cu un respect pentru biserica noastră; îi văd venind în cimitir, la mormintele părinţilor“, povesteşte parohul de la Groşi.

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!