Reportaj
Fotografii: Ovidiu Bocioagă

Bisericuța răzeșilor de la Gârceni

Otilia Bălinișteanu, 26 Iunie 2016

Ascunsă de perdeaua verde din jur, ocrotită de pacea celor care se odihnesc în ograda largă, la umbra crucilor scorojite de vreme, bisericuța Gârcenilor pare să fi fost piatra de hotar, brațul de nădejde către care oamenii s-au îndreptat mereu, ca să primească ocrotire sau mângâiere.

Vasluiul e un tărâm moldovenesc aparte. Aici, istoria așezări­lor se sprijină pe două coordonate: una se leagă de amintirea, presărată cu fapte de vitejie și cu locuri de legendă, a­proape în fiecare sat, a voievodului Ștefan, iar cealaltă legată de răzeșime, acea parte a țără­nimii rămasă liberă, proprietari de pământ, cu grijă pentru ocina păstrată din strămoși. Spre un ast­fel de loc bătrân, răzeșesc, duce și călătoria de azi: Gârceni. Satul, așezat pe Valea Racovei, cuibărit pe un păienjeniș de dea­luri, cu ulițe strâmte și abrupte, își revendică începuturile chiar din secolul al XV-lea. Locul e suficient de retras, așa că și oamenii, și tradițiile încă au farmecul celor din poveștile bunicilor. În apropierea Gârcenilor, în locul numit „La Scaune”, se spune că ar fi stat la sfat cu oștenii săi Ștefan cel Mare, înainte de a porni în bătălia de la Podul Înalt.

Spre sat, varianta optimă e drumul Vaslui-Roman, din care, în dreptul localității Valea lui Oană, trebuie să cârmești spre Pungești. Calea însoțește pozna­șul curs al Racovei, ce se strecoară când drept, când șerpuind până aproape de drum, ca și cum ar vrea să-l stropească, să-l ude, să-l ademenească la hârjoană, până aproape de lacul Pungești. La vreme de secetă, oglinda apei e o binecuvântare, înmuind pojarul soarelui nemilos, răcorind oameni, animale și câmpurile dimprejur. De la Pungești, drumul își găsește alt tovarăș cu care tot șuguiește până în sat: pârâul Gârceneanca. Apoi, se opreș­te să facă popas la Gârceni, pentru că știe că mai are de trecut doar dealul spre Mănăstirea Mălinești, ca să-și atingă capătul. „Prima vatră a satului era pe deal, în jurul bisericii. Toate familiile de-aici sunt vechi familii răzeșești”, spune părintele Ovidiu Ungureanu, parohul de la Gârceni.
Locașul, arată o însemnare de pe tripticul ctitorilor, a fost ridicat la 1746, fiind unul dintre cele mai vechi dăltuite în lemn din ținutul Vasluiului. „Legenda spune că răzeștii i-au rugat pe doi călugări, pe care noi îi pomenim drept ctitori - monahul Ioasaf și monahul Anastasie -, să-i ajute a-și construi o biserică”, explică părintele Ungureanu.
Ascunsă de perdeaua verde din jur, ocrotită de pacea celor care se odihnesc în ograda largă, la umbra crucilor scorojite de vreme, bisericuța pare să fi fost piatra de hotar, brațul de nădejde către care oamenii s-au îndreptat mereu, ca să primească ocrotire sau mângâiere.
În curtea sa largă, în secolul al XIX-lea a funcționat și prima școală a satului, învățător fiind preotul paroh. Chiar Eminescu, în timpul revizoratului său, a fost în inspecție în școlița satului Gârceni, acest lucru fiind consemnat pe o placă comemorativă, așezată pe peretele bisericuței. Poetul a stat aici, verificând situația școlii, în perioada 10-28 august 1875, învățător fiind la acea dată Dimitrie Chirilovici. „Legat de venirea sa aici, în calitate de revizor școlar, în sat s-a păstrat și se povestește o întâmplare. Se spune că Eminescu a intrat în ograda bisericii, în care se afla și școala, și și-a dat pălăria jos de pe cap. Când a intrat în casa învățătorului, care era în spatele bisericii, și-a pus-o înapoi. A stat la masă și apoi a plecat. Învățătorul, curios, l-a întrebat care-a fost tâlcul cu pălăria. Eminescu a răspuns: Mi-a plăcut ce-am văzut în ogradă, nu și în casă. Dumneata ai timp și de școală, și de gospodărie. Doamnei nu-i prea place treaba”, povestește parohul.

Stilul arhitectural

Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” Gârceni este construită din bârne de stejar încheiate la colțuri în coadă de rândunică și așezate pe temelie de piatră. În 1998, la ultima reparație importantă, bârnele au fost acoperite cu scândură de brad, pentru protecție. Tot atunci s-a schimbat și dranița de pe acoperiș, așa că aceasta se poate înfățișa azi sub același chip ca în urmă cu două veacuri și jumătate.
Acum, la exterior nu se mai poate admira frumusețea bârnelor, modul de încheiere a acestora, însă sus, sub poala acoperișu­lui, pot fi observate consolele frumos sculptate, precum și cuiele de lemn cu care vechii lemnari obișnuiau să lucreze aceste construcții.
În decursul timpului, locașul a suferit mai multe reparații, cea mai însemnată fiind cea de la începutul secolului al XIX-lea, precum și cea din 1998.

Un interior prețios

Dacă exteriorului i-a fost tras peste chip vălul scândurilor de brad, interiorul și-a păstrat înfă­țișarea dintru început. Primul și cel mai uluitor martor al dibăciei meșteșugarilor e portalul de intrare. Croit din doi dulapi masivi, de stejar, acesta pare o enciclopedie etnografică, scrisă pe lemn. Deasupra ușii stă brâul frânghie răsucită, simbol al speranței creștine, apoi, jur-împrejur, se regăsește vrejul, motiv vegetal aproape exclusiv întâlnit la bisericile de lemn din ținutul Vasluiului. Vin la rând crucea, rozeta, „dinții de ferăstrău” și un motiv ce nu putea lipsi de pe bârne - crestătura „în unghie”.
Bârnele, înnegrite de vreme și de fumul lumânărilor, stau drepte și dârze, de parcă mai ieri au fost încheiate. În căușul micilor abside dibăcia meșterului se poate citi, ca într-o carte, în felul în care le-a ferecat „în coadă de rândunică”, pentru ca nimeni, în veci, să nu mai știe a le desface.
În biserică lumina intră smerit, ca un duh de rugăciune, strecurată cu discreție prin ochiurile mici ale ferestrelor. Învăluie atent câte-o icoană, câte-un crâmpei ornamental al catapetesmei, face să lucească vreo bucată de alamă, apoi pleacă mai departe, ștearsă, neștiută, făcând drum tainei să umple locul.
Icoane îmbătrânite, cernite mărturisesc din ungherele lor credința nestrămutată a timpului din care vin. Iconostasul, piesa de căpătâi a locașului, este cel original (datat la 1746), purtând pecetea zugravului Atanasie, cel care s-a îngrijit să lase viitorimii, în bisericuța de la Gârceni, și acel atât de valoros triptic al ctitorilor. „Din păcate, după cum vedeți, catapeteasma are urgent nevoie de recondiționare. Pentru că pictura riscă să se degradeze ireversibil. Dar biserica fiind monument istoric, ne izbim de birocrația legis­lativă și de costurile uriașe, pe care o comunitate mică, așa cum e aceasta, nu le poate suporta, din păcate”, spune părintele Ungureanu.
Într-adevăr, restaurarea catapetesmei e un pas ce ar trebui făcut de urgență, altfel pictura riscă să se piardă definitiv, ca în cazul celei ce a existat pe peretele despărțitor dintre naos și pronaos, din care astăzi nu se mai distinge mare lucru.
Cea mai valoroasă podoabă a locașului de lemn de la Gârceni este Tripticul ctitorilor, splendid pictat de zugravul Atanasie, pe care este inscripționat în chirilică anul 1746.
Nu poate fi trecută cu vederea minunata lucrătură a cheilor de boltă, decorate cu rozete. De asemenea, peretele despărțitor dintre naos și pronaos, sugerat de patru stâlpi uniți prin mici arce sculptate, prezintă, în partea centrală, un bulb cioplit „în unghie”.

Satul urmașilor lui Gârceneanu

Potrivit monografiei comunei Gârceni, satului de vechi răzeși, atestat documentar încă de la 1437, i s-au alăturat, în secolul al XVIII-lea, o seamă de ardeleni („ungureni”) trecuți încoace, peste munți, din cauza persecuțiilor religioase ale habsburgilor. În­săși denumirea satului ar proveni de la un anume Gârceneanu, originar din Maramureș. „Satul era format din trei părți: delenii, care erau răzeși, grupați în jurul bisericii, vălenii, așezați pe coasta ce duce spre Mănăstirea Mălinești, și Boiereasca, unde stăteau clăcașii de pe coasta ce duce spre Dumbrăveni. Între ei, până la al Doilea Război Mondial, nu era legătură, n-aveau voie să se căsătorească unii cu alții. În ‘45, imediat după război, a fost prima căsătorie între un delean-răzeș și o fată de pe Boiereasca”, subliniază parohul de la Gârceni.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, Gârceni este parte din comuna omonimă și se află la circa 45 kilometri distanță de Vaslui, orașul reședință de județ.


Galerie foto:
 

 

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!