Reportaj
Bojdeuca, un veac al veșnicei copilării

Bojdeuca, un veac al veșnicei copilării

Pe 15 aprilie 1918, într-o duminică de Florii, în mahalaua Țicăului de la marginea Iașiului, bojdeuca în care locuise neîntrecutul povestitor din Humulești în ultimii 17 ani ai vieții avea să fie inaugurată ca muzeu literar, primul deschis în România. Azi, la un centenar distanță, îndărătul ferestrelor cât palma, duhul rostitorului Creangă e la fel de prezent.

În Țicău se ajunge și azi pe o străduță îngustă, ce cotește brusc de sub Sărărie, vechea stradă a Iașilor. Apoi, nici n-apuci să te minunezi bine de cum s-a putut croi, de secole, pe-aici, atâta adunătură de case, și te trezești în portița bojdeucii. Ograda e plină de lalele, de cireși și de meri îmbăiați în albul florilor. Dincolo de perdeaua asta diafană, căsuța, cu ferestruicile deschise larg, îmbrăcată în calda manta de lut și de lemn, așteaptă, ca o băbuță, să șadă la povești cu cine s-o nimeri să-i treacă pragul. E-atâta duioșie în locul ăsta, că nici nu-i greu să-ți imaginezi de ce Creangă l-a ales drept vatră.

Casa-i o lume a miniaturalului, de la ușile înguste și joase, pe care nu-mi pot închipui cum reușea să intre, om greoi și rotofei cum a fost, până la ferestrele ca niște ochișori sau odăițele în care cu greu se pot învârti mai mult de doi oameni.

Culcușite prin unghere, așezate pe lavițe sau agățate în cui, după obiceiul de odinioară al țărănimii, obiectele din bojdeucă reconstituie epoca din care „moș Creangă", cum îi plăcea lui însuși să se alinte, vine. Le mângâi cu privirea și mai că le-aș mângâia și aievea. Tot ce văd pare că vine dintr-o împărăție a diminutivelor, cum numai copilăria poate fi. Cufărul (mic, cum altfel!) de călătorie, tăblița de ardezie, pe care scrisese Creangă, ca școlar, apoi pe care scriseseră și elevii lui, iconița Sfântului Nicolae așezată în ungherul de răsărit, în odaia cea bună, primită la hirotonirea ca diacon, de la bunicul său, David Creangă din Pipirig, măsuța rotundă din bucătărioara în care Tinca învârtea mămăligi rotunjoare, ca niște roți de miere, migălea sarmale aurii și „pui batjocoriți cu smântână", pentru hulpavi și pofticioși sau ibricul subțire, în care Creangă punea la bolborosit cafeluța – toate zugrăvesc în tușe blânde sufletul de o sensibilitate și de un har încă neegalate al acestui om mare care n-a încetat defel a fi copil.

„Unele obiecte i-au aparținut Tincăi, altele au existat în căsuță în vremea lui Creangă și au rămas aici. Altele, cum sunt lavițele, provin din familia extinsă a lui Creangă, de la Pipirig. Scrinul și lampa i-au aparținut lui Eminescu", spune muzeograful George Drîmbei, în vreme ce trecem dintr-o odaie în alta.

În împărăția asta a domnit învățătorul cel plin de haz alături de Tinca lui și de cele 12 mâțe, între anii 1872 și 1889. Odaia de curat, bucătăria și o tindă îngustă, ce duce spre cerdăcuțul de din dos – aici a scris Creangă cea mai importantă parte a operei sale.

În cerdăcuț obișnuia să doarmă din primăvară până toamna, când îl fugărea frigul înăuntru. „Aici vara își primea musafirii, aici a stat nopți în șir de vorbă cu Eminescu. Dealul Șorogarilor, în vremea aceea, nu era acoperit cu pădure, era loc de pășunat; noaptea se vedeau focurile de la stâne, se auzea zvon de bucium. «Sara pe deal» a lui Eminescu a fost scrisă în acest cerdac", povestește muzeograful.

Azi Dealul Șorogarilor nu mai este „sterp", ca pe vremea când Creangă trăia și nici Ciricul nu mai este „chel ca și-n palmă la bunicul", cum spunea, hâtru, povestitorul. Sumedenia de case și de construcții de tot felul a transformat priveliștea într-o „pădure" de ciment și de țiglă. Dar duhul casei a rămas neatins. La fel ca amintirea luminoasă a celebrului său stăpân.

„Acesta este miracolul unei case și al unei opere - o stare de libertate a spiritului care trebuie păstrată cu sfințenie și transmisă din generație în generație, pentru că ea ne apropie de sufletul nostru dintâi", spune scriitorul Constantin Parascan, fost muzeograf al bojdeucii timp de 30 de ani.

Înapoi în istorie

Din documente reiese că bojdeuca a fost construită înainte de 1850; poate 1840, poate mai devreme, nu se știe cu exactitate. Cert este că la 1850, proprietarul Constantin Vasiliu a vândut căsuța „cu trei odăi, acoperită cu stuh, și în ogradă fântână" unui anume Gh. Popovici. Potrivit cercetărilor făcute de Constantin Parascan, la 1869 căsuța îl avea ca proprietar pe preotul Ghenovici, care a vândut-o Mariei Ștefăniu. Ea o va închiria Tincăi Vartic, care o va cumpăra definitiv la 25 iunie 1879, în prezența martorului I. Creangă.

Este momentul în care bojdeuca intră în legendă. Dar bucuria și viața tihnită din căsuță aveau să mai dureze doar zece ani, până la moartea povestitorului.

Pe urmă, ani buni bojdeuca a stat nelocuită, degradându-se tot mai mult. „Foarte afectată era odaia de curat, pentru că a avut loc un incident la înmormântarea lui Creangă. Odaia asta era neîncălzită, așa că trupul povestitorului aici a fost depus. Când au băgat sicriul înăuntru, l-au dat pe-o parte, a intrat, dar când a fost să-l scoată, nu s-a mai putut. Creangă era un bărbat zdravăn. Și-atunci au spart stâlpul dintre ferestre și au scos sicriul pe geam", povestește muzeograful George Drîmbei. Spărtura aceasta a șubrezit trupul căsuței, astfel că în mai puțin de zece ani ajunsese în pericol de a se prăbuși.

Primul muzeu literar din România

Trecuseră aproape trei decenii de când Moldova îl pierduse pe „domnul învățător". În Iași, numele lui era încă pe buzele tuturor. Amintirile din copilărie, poveștile, abecedarele pe care le alcătuise, precum și celelalte manuale școlare îi păstrau amintirea vie. Prieteni sau cunoscuți de-ai lui Creangă mergeau des la „bojdeuca de căsuță", pitulată în vâlceaua Țicăului, în care povestitorul îi primise și-i omenise, în care-l găzduise vreme de-o vară pe „bădia Mihai" Eminescu, prietenul său, și în care scrisese tot ce a lăsat literaturii române. „În mai multe documente ale epocii este pomenit directorul Școlii Normale din Iași, Ion Mitru, care semnalează pericolul în care se afla bojdeuca, de a se dărâma, și deschide, din proprie inițiativă, alături de elevii lui, o listă de subscripții pentru repararea Bojdeucii. Asta încă de prin 1906-1907", spune Constantin Parascan.

Dar mare și minunată socoteală a făcut Dumnezeu când a închipuit anul 1918 al românilor. „În octombrie 1917 s-a organizat Comitetul «Ion Creangă», de reparare a Bojdeucii, din care făceau parte, printre alții, A.C. Cuza, N.A. Bogdan, N. Racoviță. Era, atunci, un sentiment de revigorare a nației, de trezire a sentimentului național. Creangă îi lega pe toți. Iar restaurarea casei a fost posibilă prin subscripție națională. Și există listele cu toți donatorii", subliniază Constantin Parascan.

Așa a fost posibilă restaurarea bojdeucii și inaugurarea sa ca muzeu-bibliotecă, în ziua de Florii, pe 15 aprilie 1918. Tot atunci, comitetul a trecut terenul și bojdeuca în proprietatea Universității din Iași. Au fost, spun ziarele vremii, prezenți peste 100 de ieșeni - intelectuali și studenți - la inaugurare. „A.C. Cuza a vorbit atunci despre cultul eroilor; Creangă era considerat un erou, un ferment care poate să adune și să trimită raze în națiunea română", apreciază Constantin Parascan, autorul consistentului volum Povestea Bojdeucii din Țicău-Iași la Centenar.

Prima dată bojdeuca a fost restaurată în 1917, apoi în 1943, de Mitropolitul Irineu Mihălcescu, sprijinit de autoritățile locale, cu materiale aduse de la Mănăstirea Neamț. Tot atunci a trecut în proprietatea primăriei. Apoi, în 1964 a fost restaurată după imaginea sa de la 1906-1907, iar ultima restaurare a avut loc în 1985.

Astăzi este cel mai vizitat muzeu din Iași, cu câte 40.000-50.000 de vizitatori pe an și este parte a Muzeului Național al Literaturii Române Iași.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!