Oltenia
Brâncuşi, sacrul şi coloana

Brâncuşi, sacrul şi coloana

22 Octombrie 2018

Lui V.G. Paleolog, Brâncuși i-a relatat cândva, plin de mândrie: „Moşii mei au durat biserici”. Bunicul patern, Ion, construise bisericuţa din cimitirul aflat în apropierea casei părinteşti. Mama, Maria, născută Deaconescu, avea în ascendenţă, după cum o arată numele, un deacon. Dorința ei fierbinte era ca fiul Constantin să se facă preot. Visul i s-a împlinit într-un fel, căci, pentru Petre Pandrea, el a ajuns „mare pontif al artei timpului său”.

Pe Constantin mama l-a dus de mic la slujbele din biserica satului, precum și la Mănăstirea Tismana - centru al isihasmului românesc. Peste ani, sculptorul va mărturisi că și-a înființat la Paris, în Impasse Ronsin, „o biată filială a Tismanei”. Mama fusese „un adevărat calendar străbun, plin de poezie și de animistică”, ne spune Paleolog. Datorită ei, Brâncuși a prețuit până la pasiune cântul popular străvechi și evoca cu emoție credințele arhaice - că­lu­șari, paparude, caloieni, ape ale Sâmbetei, dragobete.

„Viața e ca o spirală. Nu știm în ce direcție se află ținta”

Rămas orfan de tată la 9 ani, se poate presupune că a fost martor direct la impresionantele obiceiuri funerare gorjene, păstrate neatinse din străvechime. A ascultat înfiorat tulburătoarele cânturi „Zorile de afară” și „Zorile din casă”, care călăuzesc răpo­sații pe drumul fără întoarcere. Paleolog relatează în „Tinerețea lui Brâncuși” că în copilărie acesta și-a văzut mama „îngenuncheată și făcând semnul crucii pe mormântul morților ei iubiți” în țintirimul din Hobița, în Sâmbăta Morților ori la Joia Mare, „când înfloreau flăcările lumi­nițelor pâlpâitoare ale pomenilor întinse pe lăicere la capul mormintelor”. Peste ani, când va sculpta „Rugăciunea”, își va aminti desigur de mama sa și de metaniile ei, „gest antic de contact cu ființa țărânei zămislitoare și atotbiruitoare”. Soții Istrati povesteau că multă vreme după săvârșirea din viață a mamei, Brâncuși îi va plăti slujbe de pomenire și va împărți colivă la biserică.

Și oare tradiția asocierii la funeralii a unei lumânări anumite, făcută din ceară curată de albine pe ață de cânepă de lungimea răposatului, răsucită spirală, așa-numitul „Toiag al mortului”, nu l-a influențat pe artist în crearea spiralelor sale? Se știe că i-a spus lui David Lewis, desenând pe hârtie o spirală ca o coajă de șarpe: „Viața e ca o spirală. Nu știm în ce direcție se află ținta. Trebuie să înaintăm în direcția pe care o socotim cea bună.”

„Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este do – tonica”

Proximitatea cimitirului l-a familiarizat din copilărie cu obiceiul plantării brazilor desco­ronați pentru tinerii „nelumiți”, ca și cu numeroasele însemne din lemn puse la morminte. A mărturisit că admira arta crucerilor, care „aveau un meșteșug sacru” și lucrau pentru plăcere și din evlavie, cu conștiința unei misiuni.

V.G. Paleolog relatează că Brâncuși avea un muzicalism vocal remarcabil și înnăscut. A cântat cu frumoasa lui voce de tenor în corurile bisericești de la Biserica Madona Dudu din Craiova și la București, la Biserica Mavrogheni, precum și în Corala Carmen a lui D.G. Kiriac. La Paris a fost un timp paraclisier la biserica română din strada Jean-de-Beauvais, dând și răspunsurile la Liturghie. Din acea perioadă data un antifonar pe care însemnase notații dintr-o gamă creată de el, după mărturia lui Marcel Mihalovici. În biblioteca brâncușiană se păstrează și „Gramatica musicii bisericești aranjată dupe a reposatului Anton Pann”. Brâncuşi percepea cântările gregoriene ca fiind izvorul însuși al muzicii, cu ritmul lor ce exprimă armonia universală. Va colecționa discuri cu astfel de muzică, alături de cântări liturgice cu Șaliapin ca solist, muzică religioasă germană din secolul XVI, înregistrări din Mozart, Bach, Palestrina, Orlando di Lasso, Giovanni Gabrieli, cântece de Crăciun.

Jacques Hérold menţionează că artistului îi plăcea cu deosebire numele lui Milarepa, în care regăsea notele mi-la-re-pa.

Pe o notiță scrisă de mâna sculptorului citim: „Dieu est partout. Dieu est do - la tonique” (Dum­nezeu este pretutindeni. Dumnezeu este do - tonica).

 „O capelă de țară, luminoasă și lipsită de zgomote”

În anii 1905-1906, prin geamlâcul atelierului din Place Dauphine nr. 16, zărea fleșa Bisericii Sainte Chapelle, despre care îi va relata prietenului Paleolog: „Îmi hrăneam sufletul și pe mine din ea. […] Era ca o mângâiere și o făgăduială de mai bine adusă de sus”.

Și din alte mărturii aflăm că Brâncuși iubea bisericile, loca­șuri spirituale în care se afla în armonie cu ansamblul produs de arhitectură, sculptură și spirit. Pe Cecilia Cuțescu-Storck a îndemnat-o să viziteze Catedrala din Chartres.

Atelierul său le părea unor vizitatori „o capelă de țară, luminoasă și lipsită de zgomote”. Petre Pandrea scrie: „Brâncuși oficia în atelier, cu barda în mână pentru ucenici și prieteni dornici de învățătură”, „Lecțiile sale asupra materialului de atelier erau poeme incantatorii și litanii...”

Carola Giedion-Welcker men­ționează și ea că Brâncuși considera munca de creație un act religios, în care artistul, „preot anonim”, oficiază transmutația profanului în sacru.

Inginerul Ștefan Georgescu- Gorjan aduce mărturie despre felul în care a cioplit sculptorul modelul din lemn de tei al modulului Coloanei monumentale: „Când lucra, făcea impresia că oficiază ca un sacerdot, ca un iluminat”. Poetei Mina Loy, Brân­cuși îi apărea ca „Un Dumnezeu-țăran plin de răbdare”, care „a tot frecat, și-a tot frecat/la Alfa și Omega/Formei.”

Petre Pandrea socotea ca artistul n-a ieșit din cadrul bisericii străbune și că accentul anticreș­tin nu se găsește la sculptor, păstrător al doctrinei strămoșilor săi, unde ateismul militant este supărător și considerat de prost gust.

Sculptorul însuși îi va mărturisi medicului său: „Doctore, m-am gândit mult. Pot să vă asigur că sunt religios.”

Este bine cunoscut aforismul referitor la operele sale: „Priviți-le până ce le veți vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.” (Sorana Georgescu-Gorjan)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!