Brişca lui taica Berthelot

Ion Mitican, 07 Iunie 2008

Împlinindu-se, primăvara aceasta, 90 de ani de la crâncenul prim război mondial, continuăm să aducem în atenţia cititorilor unele dintre momentele şi, mai ales, marile „figuri istorice“ implicate în mersul său, dar al căror nume sunt, astăzi, aproape uitate.

(mitiioan@yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)

Trosnind ca o mitralieră şi împroşcând din coadă trâmbe de fum, adesea, în anii aceia, pe strada Copoului din Iaşi urca năpraznic o maşină, cotind printre cârdurile de chesoane şi cotiugare militare ce purtau durerea războiului în diferite chipuri. Alături de şoferul ei năzdrăvan, stătea, drept ca o luminare şi neclintit ca o statuie, un bărbat voinic în uniformă de general francez.

Fiindcă gângania pe roţi, fâlfâind într-o aripă tricolorul francez, zvâcnea mereu pe uliţe şi pe la răspântii, poposind ba la sediul Legaţiei Franţei, aciuată în locul Conservatorului din strada Banu, ba la Palatul Regal din strada Lăpuşneanu ori la Marele Cartier românesc din Universitate sau la cel rusesc din Şcoala Normală de Fete „Mihail Sturdza“, nu era târgoveţ care să n-o cunoască ca pe un cal breaz.

Trecătorii îi ziceau „Brişcă lui taica Bertălău“, plăcându-le grozav porecla cu care ostaşii fronturilor şi-l apropiaseră pe Henri Mathias Berthelot (1861-1931), generalul francez cu chip blajin, de bunic, sosit în România la 3/16 octombrie 1916 în fruntea unei Misiuni militare de ajutor, alcătuită din vreo 277 de ofiţeri, 37 de piloţi, 88 de medici, 1.150 de soldaşi şi gradaţi, plus un stol de infirmiere. România pierzând Dobrogea, Oltenia, Muntenia şi capitala, căzute sub ocupaţie, guvernul, casa regală, autorităţile centrale şi sumedenie de bucureşteni îşi mutaseră reşedinţa la Iaşi.

Chipul lui Berthelot ţinea loc de barometru al situaţiei de pe front

Moldova reprezenta un liman al scăpării spre care bejeniseră cârduri de trenuri cu refugiaţi şi răniţi, convoaie de tineri olteni şi munteni şi rămăşiţe de regimente decimate, adunate aici pentru refacere.

Cum, în zilele acelea grele, ştirile de pe fronturi erau puţine, transmise de ziarele cenzurate - neexistând radio şi televiziune -, iar zvonurile tulburau liniştea oamenilor copleşiţi de nevoi, mersul automobilului şi chipul generalului-consilier tehnic al Marelui Cartier General ţineau loc de barometru politic şi de buletin informativ despre mersul războiului.

Când aliaţii erau victorioşi, „brişca“ mergea liniştită, iar generalul răspundea vesel în dreapta şi-n stânga, făcând semne prietenoase. În zilele cernite, când staţiile T.F.F. (Telegrafie Fără Fir) ale armatei şi ale Legaţiei aduceau veşti triste de pe fronturi, ochii săi nu mai vedeau pe nimeni, iar automobilul fugea ca un zălud.

Nopţile tulburate de nelinişte, griji şi insuccesele militare şi le petrecea aplecat deasupra biroului cu hărţi, crochiuri şi comunicate sau în faţa pianului.

Atunci, pe ferestrele locuinţei doctorului George Bogdan, din strada 40 de Sfinţi (acum Berthelot nr. 18), în care-şi avea reşedinţa, zburau peste oraş, ca nişte suspine, notele grave şi acordurile îndurerate.

În salonul casei se întruneau ofiţerii superiori, români, francezi şi ruşi pentru a analiza situaţia de pe fronturi şi pentru a impulsiona transporturile de armament şi muniţii occidentale trimise pe mări, traversate prin Rusia şi aduse în ţară pe la Ungheni - Socola.

La lumina lămpilor sau lumânărilor aprinse până în zori, căci uzina electrică îşi înceta funcţionarea câteva ore seara, din lipsa combustibilului, se dezbăteau planuri de bătălii, liste de materiale şi mai ales cu muniţiile aşteptate cu sufletul la gură de ostaşii ce se opuneau, la nevoie, doar cu baioneta şi pieptul, în faţa ploii de gloanţe a mitralierelor inamice. Ca în şarja eroică de la Prunaru-Vlaşca, din 15/28 noiembrie 1916, a regimentului 2 Roşiori, în care sângele ostaşilor şi al cailor curgea în şiroaie, sau în luptele de la Mărăşeşti - august 1917 - ale regimentului 32 „Mircea“, unde ofiţerii şi soldaţii au aruncat hainele - ca să fie sprinteni - şi numai în cămăşi au ieşit la atac, în faţa năvalei duşmane, cu mii de sacrificii.

Semnarea armistiţiului, la Brest-Litovsk în 5 decembrie 1917, între Rusia Sovietică şi Puterile Centrale, ca urmare a „Decretului asupra păcii“, adoptat la Smolnâi, în noaptea de 26 octombrie/8 noiembrie 1917, de noua conducere revoluţionară (bolşevică) a ţării vecine, schimba definitiv soarta războiului. Fiind imposibil pentru armata română să continue singură lupta de apărare a Moldovei, la 26 noiembrie/9 decembrie, încheia, la Focşani, armistiţiul cu Puterile Centrale. Cum una dintre condiţiile înţelegerii şi preliminariilor păcii ce avea să se semneze la 5/18 martie 1918 cerea îndepărtarea consilierilor militari străini, aceştia şi misiunea franceză trebuiau să plece.

Plecarea, în februarie 1918

În seara zilei de 25 februarie/9 martie 1918, generalul îndurerat se despărţea de familia doctorului Bogdan, care lăcrima împreună cu mulţimea ieşenilor, venită să-şi ia „la revedere“ de la omul ce reprezenta un simbol - prezenţa în România a surorii mai mari, Franţa - şi o speranţă: sprijinul aliaţilor din Antantă, alături de care România se alipise.

Urcându-se emoţionat în maşină, ca niciodată, a cerut şoferului să meargă încet spre gara Socola, de unde, la miezul nopţii, misiunea pleca spre patrie, prin sudul Rusiei, privind întristat micile case cu coşurile îngheţate şi ferestrele oarbe prin care pâlpâia ici-colo geana de lumină a unei lumânări sau a unei candele muribunde. Încă de ziua, când începuse plecarea primelor trenuri cu ostaşii şi ofiţerii deschizători de drumuri, prin teritoriul rus cuprins de flăcările Revoluţiei, şesul Socolei răsuna de imnuri şi urale. Fanfara cânta „Marseilleza“, iar mulţimile de ostaşi şi ieşeni strigau necontenit: „Au revoir! Au revoir!“.

Aproape de ora 5, plecase grupul ofiţerilor de legătură italieni, englezi, americani şi vreo 40 de soldaţi sârbi, câţi mai rămăseseră din unităţile sosite în ajutor, pe frontul Dobrogei. După al patrulea transport de la ora 9, în noaptea târzie, pe la 11, au început să sosească miniştrii, ambasadorii şi conducătorii ţării, regele Ferdinand şi regina Maria. Cu torţe în mâini, cu lacrimi în ochi şi cuvintele „Vive la France!“ pe buze, mii de tineri şi ostaşi români veniseră să se despartă de generalul Berthelot şi de membrii Misiunii care plecau cu ultimul tren, la miezul nopţii.

Emoţionaţi, militarii francezi răspundeau strigând: „Vive la Roumanie! Trăiască România!“ Mulţimile răspundeau „Vive la France! Trăiască Franţa!“ şi ascultau plângând cuvintele unui profesor de la nu se mai ştia ce liceu. Urcat pe acoperişul unui vagon, ca să fie auzit de întreaga suflare, profesorul arăta meritele Franţei la ridicarea Principatelor din robia seculară, educarea tinerilor români la Paris, spiritul de libertate dăruit Europei de Revoluţiile din 14 iulie 1789 şi din 1848, sprijinul acordat Unirii din 1859 şi meritele celuilalt fiu al Franţei - Victor Place, ambasadorul la Iaşi al împăratului Napoleon, care a şi rămas pentru odihna veşnică în sanctuarul Eternităţii de pe dealul Tătăraşilor, unde se aflau şi mulţi membri ai Misiunii, căzuţi la datorie pe pământul românesc.

Ţinându-se tare, „papa Bertălău“, cu mâna la chipiu, saluta de pe scara vagonului ca la trecerea în revistă a batalioanelor de flăcăi instruiţi de misiunea franceză de-a lungul anului 1917, pentru pregătirea şi deprinderea cu noile arme franceze şi engleze a două armate române de peste 400.000 de ostaşi, victorioase în bătăliile de la Mărăşti (11/24 iulie) şi la Mărăşeşti (24 iulie/6 august). Din mersul trenului, repeta fiecăruia dintre cei rămaşi: „Nous reviendrons!... Noi ne vom întoarce!... Ne vom întoarce!“

„Papa Bertălău“ se întoarce victorios, în decembrie 1918

Casa din strada 40 de Sfinţi nr. 12 avea să-l primească din nou pe iubitul ei oaspete la începutul lui decembrie 1918. Comandant al frontului din Balcani şi al armatei a V-a, condusă de generalul Franchet dâEsperey, traversase Grecia şi Bulgaria s-ajungă la Dunăre. Trecând-o, la 28 octombrie/10 noiembrie, pusese pe fugă ocupanţii Bucureştilor, unde, la 18 noiembrie/1 decembrie, au putut să se întoarcă şi autorităţile şi familia regală.

În ziua aceea de iarnă, Gara Iaşilor, străzile şi trotuarele fremătau de lume. Tricolorul român şi cel francez fluturau pe peroane, în mâinile oamenilor, la ferestrele şi balcoanele clădirilor şi-n miile de cocarde aşezate la revere. Acoperită cu ghirlande de brad şi străjuită de flamurile României şi Franţei, casa Bogdan, casa durerilor şi a rarelor bucurii din anii războiului, îl aştepta cu sobele duduind, mesele pline de flori şi multe amintiri.

A mai venit la Iaşi în octombrie 1922, dar şi în primăvara anului 1927, la 31 mai, când Iaşul a retrăit zilele dureroase ale anului 1917, inaugurând statui, monumente. Celebrul general - declarat cetăţean de onoarea la României şi membru de onoare al Academiei Române din anul 1926, mai îmbătrânit cu 10 ani, sosea din nou în gară, la ora 8:25, dimineaţa, aşteptat cu acelaşi entuziasm. Purtându-şi emoţionat paşii pe străzile pline de amintiri ale oraşului care încerca să-şi tămăduiască rănile încă sângerânde, s-a oprit din nou în faţa casei Bogdan, citind cu evlavie cuvintele aurite şi dăltuite în placa de marmură: „Aici a locuit, împărtăşind durerile noastre, cetăţeanul român şi marele prieten al neamului, generalul Berthelot, 1916-1917“.

În aceeaşi zi, planta cu mâinile sale un stejar în vârstă de 10 ani (răsărit în anii războiului), pe un loc din grădina Teatrului Naţional, nu departe de capela fostului Institut Notre Dame (Filarmonica de astăzi), care găzduia atunci un spital francez. În grădină s-a dezvelit şi un bust, altul fiind la Mausoleul din Mărăşeşti şi încă unul în Strasbourg.

La 4 octombrie 1929, venerabilul general era din nou drag oaspete al Iaşilor.

Casa există şi astăzi

Casa, lovită de bombe în vremea războiului din vara anului 1944, trecută o vreme în folosinţa CFR-ului, care a ridicat-o din ruine, a găzduit multă vreme birouri de construcţii feroviare, prefăcându-se în locuinţă prin anul 1964.

Rămasă neclintită şi astăzi, pe locul ei din 1899, când a fost înălţată de doctorul Bogdan, mare personalitate a Universităţii şi învăţământului românesc, bătrâna zidire centenară, umbrită de curpeniş, păstrează placa, mărturie ce aminteşte zilele însângerate de acum 90 de ani şi jertfele celor căzuţi în luptele pentru apărarea pământului străbun.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!