Documentar
„Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!”

„Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!”

Ioan Sergiu Lungu, 07 Ianuarie 2017

Biserica dreptmăritoare a rânduit ca după unele mari sărbători ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, în ziua care urmează praznicului, să fie cinstite persoanele care s‑au pus în slujba lui Dumnezeu pentru împlinirea iconomiei Lui. Astfel, praznicul Nașterii Domnului este urmat de prăznuirea Soborului Maicii Domnului, sărbătorii Nașterii Maicii Domnului îi urmează pomenirea Sfinților și Drepților Părinți Ioachim și Ana, Praznicului Bunei Vestiri îi succedă Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil. Praznicul „Botezul Domnului” sau „Epifania”‑Arătarea Domnului este urmat de Soborul Sfântului Slăvitului Proroc, Înaintemergător și Botezător Ioan. Acesta este persoana care s‑a făcut unealtă a lucrării lui Dumnezeu pentru Arătarea Luminii, pentru descoperirea Fiului Întrupat Care Și‑a desfășurat lucrarea într‑un context istoric anume rânduit, la plinirea vremii.

Plinirea vremii, cred, a presupus în primul rând deschiderea unor oameni spre planul de Mântuire a lui Dumnezeu. Maica Domnului mai întâi s‑a încredințat pe sine lui Dumnezeu, înfruntând preceptele morale, sfidând cutumele societății, supunându‑se voii lui Dumnezeu, vestită prin Arhanghelul Gavriil: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Sfântul Proroc Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului a fost ales și s‑a umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale, așa cum îi vestise îngerul lui Zaharia (Luca 1, 15), spre a merge înaintea lui Hristos cu duhul și cu puterea lui Ilie, ca să gătească Domnului un popor pregătit (Luca 1, 17). Această alegere se arată și la întâlnirea cu Maica Domnului, când pruncul saltă de bucurie în pântece și Elisabeta se umple de Duhul Sfânt (Luca 1, 41). La naștere, Zaharia, tatăl lui, s‑a umplut de Duhul Sfânt și a prorocit (Luca 1, 67): „Pruncule, proroc al Celui Prea­înalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului să gătești căile Lui, să dai poporului Său cunoștința mântuirii întru iertarea păcatelor lor” (Luca 1, 76 – 77). În toate momentele enunțate mai sus este menționată prezența Duhului Sfânt. Toată iconomia dumnezeiască este împreună‑lucrarea lui Dumnezeu cu omul ales și chemat care arată deschidere spre această însoțire. Din modul de viețuire al Sfântului Ioan vedem că este nevoie de lepădare de sine și de nevoință pentru a te învrednici de alegerea lui Dumnezeu. Altfel spus, eu pot auzi alegerea și chemarea lui Dumnezeu la o lucrare anume numai în măsura în care reușesc să mă lepăd de mine și prin nevoință să‑mi subțiez grosimea trupească și să‑mi ascut auzul duhovnicesc ca să aud care este voia lui Dumnezeu cu mine. Alegerea și lucrarea Sfântului Ioan sunt model și pot fi paradigmă pentru fiecare om în parte. Dumnezeu ar vrea ca toți să ne facem partenerii Lui de dialog și cred că, dacă ne‑am acorda voința noastră, prin nevoință, voinței Lui, și cu noi s‑ar face mult mai evidentă lucrarea Lui. El oricum lucrează cu fiecare dintre noi în măsura deschiderii noastre.

Sfântul Ioan a fost crescut pentru planul de mântuire al lui Dumnezeu: „Iar copilul creștea și se întărea cu duhul. Și a fost în pustie până în ziua arătării către Israel” (Luca 1, 80), când „a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie. Și a venit el în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind Botezul pocăinței, spre iertarea păcatelor” (Luca 3, 2 – 3). A fost ținut în pus­tie pentru a nu se îndulci de plăcerile pe care le presupune în­soțirea cu duhul lumii, se întărea cu duhul lui Dumnezeu. Lepădându‑se de aceste înlesniri ale viețuirii în lume, alegând pustia, auzul lui se subțiază, trezvia îl face capabil să audă chemarea lui Dumnezeu și să o deslușească. Astfel împlinește în fapt alegerea și chemarea de proroc și se face înger, vestitor, înaintemergător al venirii lui Hristos. Pregătirea venirii lui Hristos presupune Botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Dacă luăm etimologia cuvintelor (în limba greacă) putem lărgi înțelegerea acestei sintagme arhicunoscute. Botezul – baptisma înseamnă afundare, deci întreruperea contactului cu o realitate pentru a te deschide unei alte realități. Ruperea aten­ției exclusive pe care cei mai mulți o acordăm lumii acesteia, cu plăcerile și satisfacțiile ei, și deschiderea spre lumea lui Dumnezeu. Pocăin­ța – metanoia este de fapt schimbarea minții, a lăuntrului celui mai profind al omului, cel prin care omul poate intra în relație cu Dumnezeu. Iertarea – afesis, de la verbul afiimi, care pe lângă a ierta, a îngădui, are în primul rând înțelesul de a lăsa, a părăsi. Păcatul – amartia are și sensul a rata ținta. Deci sensul sintagmei Botezul pocăinței spre iertarea păcatelor poate fi: ruperea de modul vieții anterior prin schimbarea minții, având scopul de a părăsi lucrurile, faptele care ne pun pe traiectoria greșită, prin care ratăm ținta întâlnirii cu Dumnezeu. Această schimbare este imi­nentă deoarece„securea stă la rădăcina pomilor și tot pomul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Matei 3, 10).

Ioan, deși îi numește pui de vipere, are mare trecere înaintea poporului. Toți se întrebau în cugetele lor: nu cumva el este Hristosul? Iar Ioan răspunde: „Nu sunt eu Hristosul” (Ioan 1, 20), „eu sunt glasul celui ce strigă în pus­tie: îndreptați calea Domnului, precum a zis Isaia prorocul” (Ioan 1, 23). „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să‑I dezleg cureaua încălțămin­telor. El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Luca 3, 15 - 16). Cureaua este tâlcuită în Canonul Bobotezei ca fiind unirea Cuvântului cea cu noi (Cântarea a VI‑a). Botezului cu apă al lui Ioan îi urmează Botezul cu Duhul Sfânt și cu foc. La întâlnirea cu dumnezeirea, Ioan își mărtu­ri­sește nevrednicia: „Te spăl cu ape pe Tine, Strălucirea slavei, chipul Tatălui Cel pururea veșnic, și iarbă fiind mă ating de focul dumnezeirii Tale” (Cântarea a IV‑a).

Deși vestește lucrarea fermă a Mântuitorului de condamnare a păcatului, arată și blândețea smereniei Lui: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre care am zis: după mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, și eu nu‑L știam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan 1, 29 – 31).

La momentul Botezului, Ioan conștientizează nevrednicia lui și măreția dumnezeiască: „M‑am temut a mă atinge, că nu este îngăduit să se apropie iarba de foc” (slujba Înainteprăznuirii), dar „astăzi Cel neplecat Se pleacă robului său ca să ne slobozească pe noi din robie” (rugăciune la Sfințirea apei). Ioan se supune chemării lui Dumnezeu „că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15).

Mântuitorul Însuși spune despre Ioan că este„mai mult decât un proroc” și este numit „proroc mai presus decât toți prorocii” (Luminânda). „Acesta este cel de­spre care s‑a scris: Iată trimit îna­intea feței Tale pe îngerul Meu, care va găti calea Ta, îna­intea Ta. Zic vouă: Între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el” (Luca 7, 26 – 28, Matei 11, 9 – 11). În slujba sfântului este detaliat modul în care și‑a îndreptat atenția numai spre cele ale lui Dumnezeu: „Grijile pământești nu le‑ai cunoscut și cu cerești nădejdi te‑ai îmbo­gățit, petrecând pe pământ viața ca un înger” (Canoane – Cântarea a VI‑a). Acesta poate fi icoană a viețuirii fiecăruia dintre noi.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!