Bucuria rugăciunii ne înveşniceşte clipa

Înţelepciune filocalică, chip paterical, vorbă bună şi blândă, fire răbdătoare şi jertfelnică. Aceasta este pilda unei vieţi trăite cu demnitate, chiar dacă a fost presărată cu multe încercări. Toate au făcut din Înaltpreasfinţia Sa, Arhiepiscopul Justinian al Maramureşului şi Sătmarului, ierarhul mărturisitor ferm în propovăduirea Ortodoxiei româneşti şi a valorilor noastre sfinte. Aşa îl cunosc, îl cinstesc şi îl iubesc preoţii şi poporul dreptcredincios. Pentru cinul monahal este o carte deschisă şi un model viu al statorniciei şi fidelităţii faţă de Mănăstirea Rohia, în care a intrat acum mai bine de 73 de ani şi pe care nu a încetat să o iubească, să-i sporească zestrea materială şi spirituală, să o promoveze şi să o ocrotească întotdeauna.

Înaltpreasfinţia Voastră, cum ne ajută rugăciunea să ne îm­plinim vocaţia de fii ai lui Dumnezeu?

Rugăciunea ajunge de încon­joa­­ră pământul, sunetul clo­po­te­lor de la Rohia ajunge până în constelaţia Orion, încât vi­brea­­ză stelele în cer a bucurie. Cân­tecul clopotelor este o trâm­biţă, inventată de om, prin care să îi aducă slavă lui Dum­nezeu. Pentru mine Rohia nu este a doua casă, pentru un fra­te de mănăstire şi pentru un că­lugăr adevărat, mănăstirea nu este a doua casă, ci este prima casă. Iar pentru toţi mirenii Biserica este cu ade­vărat prima casă.

Cum să ne rugăm? Adesea ros­tim rugăciuni, stăm în ge­nunchi un sfert de oră, poa­te chiar o oră, dar nu sim­ţim că ne-am hrănit şi odih­nit, nu simţim bucurie... Ce se întâmplă? Cum să fa­cem ca să fim cât mai aproa­pe de adevărata rugăciune?

Răspunsul la această între­ba­­re îl aşteaptă foarte multă lu­me, pentru că mulţi sunt convinşi că rugăciunea este cea din­tâi datorie şi, mai ales, cea din­tâi necesitate a fiinţei u­ma­ne. Aşa cum hrăneşti trupul cu pâi­ne, aşa este o necesitate să hră­neşti şi sufletul cu ru­gă­ciu­nea şi cu gândirea. Căutând să îm­plinească această necesita­te, multe persoane îşi pun a­ceas­tă întrebare. Şi cei mai mari păgâni şi chiar necredin­cio­­şii se roagă de multe ori, fă­ră să ştie. Omul simte această ne­voie pentru că îşi dă seama că nu este împlinit. Orice om sim­te această necesitate spiri­tu­­ală. Dar cum să faci ru­gă­ciu­nea? Aceasta este întrebarea. Chiar Apostolii au venit, la un mo­ment dat, la Mântuitorul Iisus Hristos şi I-au cerut să îi în­veţe să se roage. Şi Mân­tui­to­rul le-a răspuns simplu, chiar foar­te simplu, rostind un text care se păstrează la Evan­ghe­liş­tii Matei şi Luca. Ne-am fi aş­tep­tat să îi trimită la Ioan Bo­te­zătorul, la poruncile lui Moi­se sau la Psalmii lui David. Dar spre surprinderea lor, Mân­tui­to­rul le-a răspuns: Să vă rugaţi ast­fel: Tatăl nostru care eşti în ce­ruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se vo­ia Ta, precum în cer aşa şi pe pă­mânt. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm gre­şi­ţi­lor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi pu­terea şi slava. Amin. (Matei 6, 9-13). Iată că Mântuitorul a a­dunat într-un text aspectele e­sen­ţiale, în care se prezintă o ru­găciune preferată şi aştep­ta­t­ă de Dumnezeu, dar mai ales ne­cesară pentru mântuirea oa­me­­nilor. La început, le-a făcut cu­noscută o revelaţie: Tatăl nos­tru care eşti în ceruri. Şi cu a­ceasta a spus tot. Din momentul ce mărturiseşti şi accepţi cu­vân­­tul pe care ţi l-a descoperit Hris­tos, că avem un Tată în ce­ruri, pe care nu l-a numit domn, ci Tată. Şi a completat: sfin­ţească-se numele Tău. Adi­că, Dumnezeu nu are nevoie să fie sfinţit, aşa cum cred unii oameni, ci e suficient doar anga­ja­­mentul de a cinsti şi onora nu­mele Său prin faptele noastre. Şi atunci cel mai important lu­cru este să împlineşti cuvântul de la Sfântul Apostol Pavel: Bu­curaţi-vă pururea, rugaţi-vă ne­încetat (I Tesal. 5, 16-17). Mulţi credincioşi îşi pun între­ba­­rea: cum ar putea să se roage da­că sunt în fabrică sau la bi­rou, în laborator sau la coasă, la plug sau la volan? Oamenii se întreabă cum pot realiza ru­gă­ciunea neîncetată în timp ce lu­crează. Aceasta înseamnă să transformăm viaţa noastră în­tr-o permanentă rugăciune. Ru­găciunea înseamnă a-L lău­da pe Dumnezeu, a-I mulţumi şi a cere de la Dumnezeu ajuto­rul şi mântuirea. Un om dacă vrea să spună că e rugător, a­tunci acel om să fie întotdea­u­na cu Dumnezeu în gând. Şi a­ceas­ta este rugăciunea în care se adună toate celelalte daruri.

Dar atunci când nu am bani, când mă ceartă vecinul, când am obosit şi mai trebu­ie să fac alte şapte lucruri de­odată, cum să păstrez gân­dul la Dumnezeu?

Foarte simplu! Aş spune că na­tural de simplu, dacă ne gân­dim la Sfinţii Părinţi. De e­xem­plu, Sfântul Antonie înge­nun­­chea şi se ruga neîncetat, de seara până dimineaţa, încât du­pă trei zile de rugăciune ale cuviosului, dia­­volul s-a dus la Dumnezeu şi I-a spus: Doamne, opreşte-l pe An­tonie să nu mai continue, că da­că mai continuă se pră­bu­şeş­te iadul. Mân­tuitorul nu ne-a re­comandat această modalitate de rugă­ciune, dar dacă doreşti să o faci şi poţi să o faci, fă-o! Lup­tă-te! Mântuitorul nu ne-a ce­rut aceasta, ci să fim cu gândul la Tatăl nostru din ceruri. Iar când deschizi gura să fii cu gân­dul să Îl preamăreşti pe Dum­nezeu şi să Îl cinsteşti prin fap­tele tale. Acesta este lucrul esenţial, în continuare Hristos i-a învăţat pe ucenici lucrurile prac­tice de care avem nevoie. Ce poate fi mai firesc decât: pâi­nea noastră cea de toate zi­le­le dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iar­tă nouă greşalele noastre, pre­cum şi noi iertăm greşiţilor noş­tri. Şi nu ne duce pe noi în is­pită. Ce poate să însemne: şi nu ne duce pe noi în ispită? Mulţi dintre noi se întreabă: cum Dumnezeu ar putea să ne du­că în ispită? Şi eu vă spun că se poate, iată exemplul lui Iov, ca­re a fost lăsat să fie ispitit ca să i se vadă credinţa. Şi a do­ve­dit că Iov a fost cu adevărat cre­dincios. Ispitele sunt mij­lo­cul prin care ne dovedim că sun­tem sau nu credincioşi, că sun­tem sau nu ai lui Dum­nezeu prin faptele noastre, nu doar teoretic. Aceasta înseam­nă să Îl avem pe Dumnezeu când deschidem gura, să-I po­me­nim numele, să deschidem în acelaşi timp mintea şi inima. Şi cu mintea noastră să Îl prea­mă­rim, iar atunci rugăciunea noas­tră este completă.

Uneori după rugăciune ne sim­ţim goi. Ne mustră a­ceas­­ta şi păşim trişti. Unde am greşit? Şi, mai ales, cum re­­parăm pentru ca data vii­toa­re să nu fie la fel?

Acesta e un semn bun. Din mo­mentul ce eşti mulţumit de ce­ea ce ai făcut bine, înseamnă că te înşeli. Automulţumirea es­te un păcat, noi nu suntem de­săvârşiţi, oricât ne-am ruga. Sfân­tul Evanghelist Luca repe­tă un cuvânt al lui Hristos: Când veţi face toate câte v-am po­runcit vouă, să ziceţi: netrebnici suntem pentru că am făcut ce­ea ce eram datori să facem (Luca 17, 10). În­totdeauna se poate face şi mai bine, şi mai mult, şi mai fru­mos. Când începi să devii mul­ţumit nu e bine, adoraţia fa­ţă de tine, că eşti mare ru­gă­tor, este o ispită diabolică gra­vă. Toţi sfinţii noştri declarau că sunt cei mai păcătoşi, că nu pos­tesc şi nu se roagă suficient, de­şi toată viaţa lor a fost numai în post şi în rugăciune. Totuşi, fa­ţă de măreţia lui Dumnezeu, fa­ţă de infinita lumină a lui Dum­nezeu, noi suntem, încă, foar­te departe. Şi atunci a­ceas­tă nemulţumire este firească. În cazul acesta să sporeşti, să a­duni cuvânt la cuvânt. Eu cred că un muncitor, care se ur­că la volan şi face o sfântă cru­ce, este ca şi cum ar citi o Psal­ti­re întreagă, căci o face cu infi­ni­tă credinţă şi din tot sufletul. Un român nu începe niciodată lu­crul până nu se închină şi nu se gândeşte la Dumnezeu. Aşa es­te şi omul care pleacă la coa­să sau la pădure. Şi un gând, ca­re se îndreaptă, senin şi cu în­credere, la Dumnezeu e mai de preţ ca două zile în care ci­ne­va stă în genunchi şi se roa­gă. Adică trebuie să înţelegem a­cest aspect important al vieţii noas­tre: e necesar să ne rugăm pen­tru că sufletul nostru se pier­de, dacă nu ne rugăm. Ha­rul este o stare, care nu este per­manentă. De multe ori a­vem momente pline de har şi de bucurie, dar şi sfinţii cei mai cu­vioşi şi chiar martirii au avut momente în care li se părea că i-a părăsit Dumnezeu, li se pă­rea că i-a părăsit harul. Şi a­tunci se simţeau pustii şi ne­pu­tin­cioşi, se simţeau nevrednici de parcă s-ar fi prăbuşit cerul. A­ceasta este o părere foarte im­por­­tantă, dar nu este chiar aşa cum ni se pare. Trebuie să lup­tăm împotriva pustiului şi a go­lu­lui de necredinţă. Să luptăm pâ­nă la sânge împotriva necre­din­ţei. Căci vom fi pedepsiţi pen­tru necredinţa şi nepăsarea noas­tră şi pentru că nu ne-am co­rectat. Sfântul Apostol Pavel scrie către tesaloniceni: Rugaţi-vă neîncetat. Şi completează: Pururea să vă bucuraţi. Bucuria este le­ga­tă de rugăciune. Un om care nu se roagă nu poate să se în­vred­nicească de bucurie în via­ţă. Un om care nu se roagă este un om nefericit şi nenorocit, nu are bucurie niciodată în viaţă.

Cum putem ca spovedania noas­tră să fie cât mai a­proa­pe de ceea ce trebuie să fie o măr­turisire care vindecă ră­ni­l­e noastre sufleteşti?

Războiul între bine şi rău, în­tre lumină şi întuneric nu se în­tâmplă în pustiul Saharei şi nici în vârful Himalaya. Câm­pul de război, între viaţă şi moar­te, se petrece în inima şi în sufletul fiecăruia. Taina Spo­vedaniei sau a mărturisirii es­te o datorie firească, pe care tre­buie să o facem. Aşa precum co­pilul greşeşte faţă de tatăl său, sau noi greşim faţă de au­to­­rităţi ori autorităţile greşesc fa­ţă de popor, toţi aceştia aş­teap­tă din partea celor care au gre­şit o mărturisire. Dar numai prin aceasta nu câştigă mân­tu­i­­rea. Prin aceasta a făcut măr­tu­risirea, dar e o mărturisire for­mală, nu este pocăinţă. Spo­ve­dania, dacă nu este însoţită de pocăinţă, este o mărturisire goa­lă şi falsă. Mărturisirea trebuie să fie însoţită din adâncul ini­mii de căinţă. Când te spo­ve­deşti sub patrafirul binecuvântat al duhovnicului, să îţi plân­gă ochii! Aceasta înseamnă că la mărturisire s-au adăugat şi po­căinţa ta şi dreptul să pri­meşti dezlegare, binecuvântare şi iertare.

Vorbiţi-ne despre iubirea creş­tină!

Aceasta este virtutea su­pre­mă. Dragostea este esenţa vie­ţii. Din dragoste se nasc copiii, din dragoste se căsătoresc oa­me­­nii, din iubire merg oamenii la Biserică. Dar aş vrea să po­me­nesc şi despre o altă virtute, spe­ranţa. Zilele trecute am notat în hârtiile mele următoarea idee: la înfricoşata judecată par­ticulară, când fiecare suflet ie­se din trup trebuie să se pre­zin­­te în faţa lui Dumnezeu. Hris­tos îi lasă, atunci, sufletului speranţa. La judecata parti­cu­lară sufletul a rămas cu o ma­re virtute - speranţa, pe care nu i-a luat-o Dumnezeu. Chiar în sufletul cel mai păcătos ră­mâ­ne, întotdeauna, speranţa. Din acest motiv, Sfânta Scrip­tu­ră şi Biserica ne învaţă să ne ru­găm permanent pentru cei a­dor­miţi în Domnul. Fiecare ru­gă­ciune făcută pentru morţi es­te cea mai mare binefacere, pen­tru că prin aceasta contri­bu­im la eliberarea sufletului din întunericul etern. Rugăciu­ni­le Bisericii scot sufletul şi din iad. Chiar dacă cineva spune că aşa ceva nu este posibil, eu vă spun că este posibil ca printr-o dum­nezeiască Litur­ghie, o lu­mâ­­nare aprinsă pentru cineva ple­cat dintre noi, o milostenie fă­­cută unei văduve, un ajutor dat unui bolnav să poată fi scos un su­­flet din întuneric. Pe lângă credinţă, faptele bune duc sigur la elibe­rarea de muncile iadului.

Este discreţia o virtute?

Evanghelistul Matei, în ca­pi­tolul VI, adresându-se oame­ni­­lor, începe cu faptele drep­tă­ţii voastre. Să nu vă lăudaţi, să ştiţi să fiţi discreţi pentru că fap­tele dreptăţii voastre nu se fac publice, numai fariseii se la­u­­dă cu postul, rugăciunile şi fap­­tele bune. Mântuitorul spu­ne că faptele dreptăţii noastre sunt: postul, rugăciunea şi mi­los­tenia. Iar în vremurile de acum se discută foarte mult în le­gă­tură cu virtutea postului şi oa­menii caută să îi dea o expli­ca­ţie: are sau nu are valoare, tre­buie sau nu trebuie să postim? Toate sectele şi toţi ereticii au şters din legile lui Dum­nezeu postul. Or, cu postul au în­ceput şi Moise, şi Ilie, şi Mân­tu­itorul în lume. Deci postul es­te lege dată de Dumnezeu, pe ca­re omul nu a respectat-o şi nu şi-a stăpânit pofta sa. Şi atunci oa­menii se întreabă: cum să pri­vim postul? Eu spun că postul trebuie privit cu multă se­rio­­zitate şi responsabilitate. Pen­tru a-l înţelege simplu, ca să îl respectăm, deosebit de im­por­­tant este ca prin cuvântul post să înţelegem cumpătarea. A­cesta este postul adevărat, să fii cumpătat în toate, să fii cum­pătat în cuvânt şi în faptă şi vei ajunge în rândul sfinţilor. Nu cred că vreun român va pu­tea să spună că nu este bun a­cest cuvânt - cumpătarea. O­mul să fie cumpătat în toate, şi în relaţiile din familie, şi în re­la­ţiile cu cei din jurul său, totul să fie cu măsură. Şi această cum­pătare o poate respecta ori­ce om. Iar pentru cei mai îna­in­taţi duhovniceşte putem a­dă­u­ga şi înfrânarea de la anumite mân­căruri şi băutură, dar, în pri­mul rând, să fii cumpătat. Când mi-am notat acest aspect în paginile mele, m-am gândit la modul cum a fost viaţa Mân­tui­torului Iisus Hristos. Nu a fost El cumpătat în toate? Acest exemplu trebuie să îl ur­măm şi noi.

Mulţumim, Înaltpreasfinţia Voas­tră pentru cuvintele de fo­los, pentru dragoste, pentru îngăduinţă...

Nu trebuie să-mi aduceţi mul­­­ţumire mie. Eu îmi fac doar da­toria. Totdeauna m-am plâns că nu am făcut cât trebuie şi ce­ea ce trebuie. M-am luptat în­tot­­deauna ca să nu pierd a­ceas­tă scumpă şi dragă mie răb­da­r­e sau umilinţă, să nu devin or­go­­li­os. Pentru că întotdeauna n-am uitat că am făcut prea pu­ţin din ceea ce sunt dator să fac.