Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Bunăstarea între vis și realitate

Bunăstarea între vis și realitate

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 09 Noiembrie 2018

Romani. Perși. Babilonieni. Asirieni. Egipteni. Hitiți. Toți au construit imperii imense. Toți au creat culturi mai mult sau mai puțin durabile. Toți s-au prăbușit din cauza a două defecte majore: lăcomia de bani și setea de putere. Așa cum evidenția istoricul latin Caius Sallus­tius despre cetățenii Imperiului Roman: „Celor care înduraseră cu ușurință osteneli, primejdii și vremuri de restriște, tihna și bogăția, atât de dorite altădată, le-au fost spre povară și nenorociri. Căci la început spori lăcomia de bani, mai apoi setea de putere: acestea au fost izvorul tuturor relelor.

Lăcomia de bani a zdruncinat buna credință, cinstea și celelalte deprinderi bune; în locul acestora, i-a învățat pe oameni să fie trufași și cruzi, să nu mai țină seama de zei și să creadă că toate se pot cumpăra cu bani. Setea de putere i-a împins pe mulți muritori să devină fățarnici, una să aibă ascunsă în gând și alta gata pe buze, să prețuiască prieteniile și dușmăniile nu după fapta cuiva, ci după folosul lor și să aibă bunătatea mai curând pe față decât în suflet” (Caius Sallus­tius, „Conjurația lui Catilina”, 10, 2-5, în: Opere, studiu introd., trad. și note de Nicolae Lascu, Bu­cu­rești, Ed. Științifică, 1969, p. 85).

De aceea, atunci când se apropie o perioadă de bunăstare economică, de stabilitate politică și socială, de echilibru în ceea ce privește nivelul de trai, apare totodată și întrebarea: Oare este suficient? Nu avem nevoie cumva de ceva mai mult? Foarte puține persoane pot spune că își cunosc limitele. Încă și mai puține pot afirma că, indiferent de părerea celor din jur, își vor păstra principiile de viață neatinse sau le vor aplica mai puțin riguros doar în cazuri de forță majoră. Atunci când nu mai resimți nici un pericol, când ai impresia că totul merge bine, ar trebui de fapt să te temi. Ar trebui să te întrebi dacă nu cumva te afli în fața unei capcane, dacă acest trai generos pe care ți-l permiți nu te face mai comod, mai insensibil, mai limitat în ceea ce privește ajutorarea reală a celor din jur. Însă te gândești, probabil, numai cum să menții toate aceste elemente care-ți guvernează viața pe termen lung, fără a te preocupa prea mult de ce se întâmplă în jurul tău.

Poate că efectul negativ cel mai mare al bunăstării prelungite constă în această siguranță de sine, în această încredere nelimitată în forțele proprii. Îți arogi merite străine și ignori ceea ce Dumnezeu a împlinit, de fapt, în viața ta. De aici și până la o stare de mândrie generalizată, de dispreț față de tot ce înseamnă viața spirituală nu mai sunt mulți pași de făcut.

Stăruie, așadar, o întrebare logică: nu cumva idolatrizăm prea mult acest stil de viață occidental în care toate par să funcționeze de la sine, fără prea multă implicare emoțională, fără prea mult efort, fără nici un fel de responsabilitate față de ceilalți, dar cu un accent grosier pus asupra propriei persoane, propriului confort, propriei fericiri și mulțumiri? Creștinul se gândește că dacă aproapele său nu este fericit, atunci nici el nu poate fi pe deplin mulțumit, chiar dacă toate îi merg bine în viața proprie. Omul secularizat de astăzi gândește exact pe dos. El nu poate fi fericit decât dacă i se împlinesc toate dorințele. Lumea din jur poate să și dispară, să se desființeze definitiv. Parcă și sfârșitul lumii nu mai prezintă atât de mult interes dacă încă mai ai consola de jocuri disponibilă, mâncare și băutură pentru încă o lună, televizorul și laptopul operaționale...

Și atunci ce ar trebui să facem? Să ne întoarcem la o viață mizeră, cu o speranță de viață scăzută, cu un confort precar, cu multe griji și neputințe? În nici un caz. Însă nu avem dreptul să devenim robii acestei bunăstări exterioare. Nu avem nici o scuză pentru comoditatea, lipsa de responsabilitate și indiferența care decurg din ea. Iar dacă vrem să o transformăm cu adevărat într-o binecuvântare, atunci trebuie să îi facem părtași la ea și pe cei săraci, bolnavi, neputincioși. Romanii, egiptenii, babilonienii, hitiții și-au pierdut imperiile și influența nu pentru că au atins acest nivel superior al bunăstării, ci pentru că au transformat-o doar într-un bun personal, văduvindu-i de ea pe toți cei pe care i-au cucerit.

Lăcomia de bani și setea de putere sunt efectele unei bunăstări egoiste. Iubirea de aproapele și smerenia sunt consecințele fericite ale unei bunăstări la care sunt făcuți părtași și cei care nu o au.