Bunătatea - raiul lui Dumnezeu în sufletele sfinţilor

Bunătatea - raiul lui Dumnezeu în sufletele sfinţilor

† Ignatie Mureșeanul, 06 Decembrie 2015

Lumea în care trăim vorbeşte foarte mult despre iubire/ compasiune şi aproape deloc despre bunătate. Ca şi cum bunătatea ar fi ceva total străin sau de o esenţă diferită faţă de iubire/ compasiune. Mai mult decât atât, modernitatea târzie tinde să ne înveţe şi să ne obişnuiască mental şi subliminal, prin profeţii ei, că a fi tolerant este altceva decât a fi bun. Adică multiculturalismul, ca parte intrinsecă a toleranţei, nu are nimic de-a face cu civilizaţia îngăduinţei, a „culturii dialogice” şi a asumării celui care este total diferit faţă de tine. În deplin contrast cu modul de a vedea astfel aşa-zisa bunătate care poartă masca toleranţei, tradiţia Bisericii, în aceste zile de frumoasă prăznuire a Sfântului Nicolae, icoană a sfântului bun şi grabnic dăruitor, ne pune spre urmare bunătatea sfinţilor.

Pentru un postmodern a fi tolerant înseamnă a nu discrimina, fapt transpus în realitate ca o cruciadă a egalitarismului absolut impus tuturor, inclusiv celor care sunt diferiţi şi (întâmplător) sunt majoritari. Cu alte cuvinte, minoritarul îşi manifestă „toleranţa” faţă de majoritar prin propovăduirea unei libertăţi desprinse de adevăr, care nu este altceva decât „impunerea cu forţă a egalităţii”. Este suficient să ne gândim la trioul „gândirii şi atitudinii tolerante” din România recentă - Emil Moise, Remus Cernea şi Alexandru Toma Pătraşcu -, ca în felul acesta să ne dăm seama că toleranţa mult clamată nu înseamnă bunătate, ci eradicarea sau eliminarea (din spaţiul public), cu orice preţ, a celui care nu corespunde agendei lor ideologice. Un tur de orizont pe pagina de facebook a lui Alexandru Toma Pătraşcu vă va convinge că „toleranţa” nu este acelaşi lucru cu bunătatea, care nu este altceva decât „simpla capacitate de a recunoaşte binele acolo unde el este şi de a face binele ori de câte ori îţi stă în putinţă”. Dimpotrivă, pentru el sau ei, toleranţa are un alt conţinut - cel puţin aşa îl putem înţelege din atitudinile lor -, şi anume chipul celui care „se ocupă de dimineaţa până seara cu pescuitul de bube (sau cu inventarea lor), iar dacă pot face cel mai mic rău, se grăbesc să‑l facă. Nu lasă nimic pe mâine”. De­sigur, această facere a răului este aplicată tot celor care au o croială ideologică alta decât a lor.

Prin urmare, bunătatea nu este totuna cu toleranţa, aceasta din urmă fiind pusă în mişcare de către progresişti prin relativismul valorilor, prin tendinţa de excludere agresivă a majoritarilor (din cetate) şi prin totalitarismul egalitar ai cărui zei sunt multiculturalismul şi corectitudinea politică, înţelese ca „un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităţi înapoiate”. Într‑un asemenea context, adevărul cuvintelor prorocului Isaia se dovedeşte mai mult decât actual: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar” (Isaia 5, 20).

Asumarea răului întregii lumi

Sfinţii, asemeni lui Hristos în grădina Ghetsimani, trăiesc durerea şi tragedia lumii nenorocite de păcat şi necredinţă ca pe propria lor durere şi tragedie. Nimic din ceea ce ţine de durerea şi drama omului nu le este străin. Sfinţii nu judecă păcatele şi neputinţele oamenilor, ci le asumă în rugăciunea şi minunile lor pentru noi, tocmai pentru a ne dărui energia necesară învierii din moarte a sufletelor noastre.

Sfinţii nu repetă greşeala lui Adam, care nu a vrut să poarte vina totală a păcatului său, aruncând răspunderea pe Eva şi indirect pe Dumnezeu. Dimpotrivă, bunătatea sfinţilor este indiciul că rana păcatului celuilalt odată asumată, conform celebrului aforism patristic, este şi vindecată. Părintele Sofronie Saharov ne spune că „de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului (...) Şi trebuie înţeles că dacă el nu s‑ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupră‑şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luăm asupră‑ne povara vinei celor apropiaţi”.

Astfel, bunătatea sfinţilor înseamnă nădejdea că păcatul şi drama întregii lumi pot fi biruite şi depăşite, nu prin arătarea cu degetul a celui care se lasă devorat de acestea, ci prin aprinderea, la nivel de conştiinţă şi inimă, a dorului după frumuseţea şi bucuria luminii dumnezeieşti care sporeşte în noi starea de fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Bineînţeles că demascarea răului nu e acelaşi lucru cu judecarea celui care îl săvârşeşte.

Deci, bunătatea sfinţilor este un permanent îndemn spre pocăinţă ca stare de împrospătare a fiinţei şi de lepădare deplină a păcatului.

Asceza, păstrarea frumuseţii sufletului

Toată viaţa sfinţilor este o perpetuă luptă pentru păstrarea integrităţii sufletului şi trupului din calea devastatoare şi desfiguratoare a răului, care, conform Sfântului Dionisie Areopagitul, este lipsa binelui.

Sfinţii nu au decât o singură năzuinţă şi nevoinţă: întruparea bunătăţii lui Dumnezeu în inima, în existenţa şi în semenii lor. În acest fel, gândurile, simţirile şi doririle lor sunt cea mai minunată trăire a bunătăţii lui Dumnezeu ca gingăşie şi frumuseţe a sufletului. De aceea, împreuna‑locuire cu sfinţii ne poate face mai buni, pentru că ei „respiră”, fără intermitenţe, bunătatea lui Dumnezeu prin faptele şi dragostea lor pentru Ziditorul. Înţelepciunea populară ne spune despre omul bun că este „pâinea/pita lui Dumnezeu”. Probabil, această expresie are îndărătul ei semantic o puternică afinitate cu Sfânta Cuminecătură, care este, prin excelenţă, pâinea lui Dumnezeu oferită oamenilor spre viaţă şi comuniune veşnică. Prin extrapolare, omul bun şi el dăruieşte celor din jur viaţa ca nădejde şi comuniunea ca bucurie. Astfel, am putea spune că omul bun este atât de cald şi de odihnitor, aşa cum pâinea caldă scoasă din cuptor este bună la gust şi odihnitoare pentru trup.

A fi om bun nu înseamnă doar a răbda cu stoicism energia răului şi a urâtului care vine dinspre celălalt. Nu înseamnă doar a milui pe cei sărmani sau a nu rămâne insensibil la încercarea celuilalt. Înseamnă şi capacitatea de determinare a celuilalt, în chip tainic şi discret, de a se smulge din mocirla risipirii vieţii în rătăcirile păcatului. Înseamnă şi vitaminizarea cu bunătate şi dragoste a celui vlăguit de răutate şi de neiubire. Înseamnă şi ura întunericului pentru că ai descoperit lumina.

De aceea, bunătatea sfinţilor înseamnă dinamismul sfredelitor al binelui în cei care decid să le urmeze credinţa şi vieţuirea.

Sfințenie, noblețe și manierism

Adeseori, nobleţea este asimilată cu manierismul. Nimic mai reducţionist decât această viziune. Manierismul este doar o faţetă palidă a ceea ce implică nobleţea. Faptul de a nu fi invaziv, de a nu fi indiscret, de a nu transmite nici un sentiment de încorsetare sau îndatorare, de a nu impune nici măcar binele, darmite punctele tale de vedere şi de a nu crea dependenţe maladive constituie adevăratele coordonate ale nobleţei lăuntrice.

Bunătatea sfinţilor pune în valoare tot ceea ce este mai demn şi mai frumos din sufletul omului. Lucrarea lor afirmă libertatea noastră şi de aceea, aşa cum se spune în slujbe, avem îndrăznire către ei. Astfel, se poate spune cu suficientă convingere că lângă sufletul înglodat în mocirla patimilor, tu, ca fiinţă înzestrată cu libertate, nu ai puterea de a simţi liber, pentru că patimile înseamnă privare de libertate. De peste tot te înăbuşă inhibiţia, crisparea şi blocajul, atunci când eşti în compania celui pătimaş. Deci, bunătatea sfinţilor ca nobleţe lăuntrică înseamnă putere de povestire nestingherită a sufletului tău, exact aşa cum eşti tu, nu cum te‑ai forţa să pari. Această realitate fiind un frumos indiciu al libertăţii tale. În faţa bunătăţii sfinţilor niciodată nu simţi nevoia de a citi în prealabil codul bunelor maniere.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!