CĂRȚILE PE MASĂ: În lumina taborică

Geo Vasile, 18 Februarie 2018

Între cărţile ce vor celebra memoria scriitoarei Lidia Stăniloae, trecută la Domnul în ziua de 17 februarie 2017, amintim și volumul de texte lirice Întâlnire cu Dumnezeu (Editura Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2017, ediția a II-a). Eleganta culegere are privilegiul unui studiu introductiv semnat de marele profesor-teolog Dumitru Stăniloae, părintele la propriu, dar şi spiritual al autoarei. Un studiu de estetică al poeziei de inspiraţie religioasă, o analiză riguros aplicată la versurile acestui volum şi, totodată, un liturgic discurs despre condiţia noastră de fiinţe aflate pe drumul Damascului, un laitmotiv şi al exegezelor sale privind Imnele lui Simeon Noul Teolog, poezia lui Grigorie de Nazianz, opera lui Grigorie Palama.

Poezia Lidiei Stăniloae se bucură şi de un cuvânt al Preafericitului Părinte Daniel prin care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române binecuvântează această "întâlnire între teologie şi poezie”, comuniune între "reflecţia teologică şi rostirea poetică”.

Cartea de faţă, o selecţie de versuri din trei volume apărute anterior, alcătuită de însuşi părintele Stăniloae în 1993, cu câteva luni înainte de moarte, deşi riscă să fie oarecum eclipsată de studiul unei autorităţi absolute, ce reuneşte sfinţenia cu o cheie de lectură vizionară. Ceea ce nu le-a fost dat nici lui Arghezi, nici lui Al. Philippide, Lucian Blaga, Doinaş, Vasile Voiculescu ori Daniel Turcea, dar nici unui Claudel, Rilke sau Pierre Emmanuel, să zicem, i-a fost dat poeziei Lidiei Stăniloae, ce compendiază original repertoriul stilistic al poeţilor citaţi mai sus, reuşind să fie, aşa cum ni se spune în "Cuvânt înainte", un senzor "al misterului de nepătruns, deci inepuizabil, al unirii omului cu Dumnezeu”.

Întâlnirea cu Dumnezeu, departe de a fi o idilă mimetică, este o încleştare agonistică pe viaţă şi pe moarte a omului religios cu opacitatea cuvintelor, id est propria existenţă. Găsirea liniilor de fugă spre lumina unei presimţite supraexistenţe, adevărul existenţei lui Dumnezeu, înseamnă "limbajul condensat al imaginilor”, ceea ce probează cu prisosinţă poezia Lidiei Stăniloae, printr-o perpetuă îngemănare de abstracţiuni spirituale şi interogaţii sufleteşti cu expresive, imaginifice sintagme din viaţa de zi cu zi şi peisajul familiar al experienţei. Stăpână pe repertoriul poeziei şi culturii noastre organice, interbelice şi moderne, Lidia Stăniloae îşi îngăduie implanturi expresioniste, peisaje metafizice, cogitaţii hiperionice sau viziuni eshatologice, perfect compatibile cu tonalitatea minoră a smereniei-adoraţiei şi rugăciunilor. Emoţionează această perpetuă pendulare între urgenţa presentimentului întâlnirii cu mirele şi kenoza resemnării în umilinţă şi zădărnicie, între iminenţa cadenţelor revelaţiei şi asediul "falsei eternităţi”. Astfel se întemeiază însăşi gramatica contrastivă, pronunţat paradoxală a poeziei, relieful ei stilistic vizibil mai ales în cele zece Preludii: "Haide, grăbeşte spre locul/ unde aştept zile, aştepţi veşnice clipe/ nimeni nu vine./ Astăzi şi ieri mereu sub statuia cea veche./ Râde cu râset de piatră. Hohotul/ taie în aerul dimineţii cărunte/ panglici, spirale, confetti de gheaţă/ marele bal pregătind./ O, de-ai ajunge la timp. Hai mai iute/ pentru cel ce nu vine şi nu va veni niciodată”.

Puterea de îmblânzire, de umanizare a abstracţiunilor greu de perceput altfel decât în imagini (neant, lumină, beznă, vid, moarte, infinit etc.) atestă nu numai harul poetic al Lidiei Stăniloae, ci şi autenticitatea trăirii, setea nestinsă de plinătatea de necuprins a lui Dumnezeu, prin despătimire şi asceză. Ceea ce-i conferă o "inepuizabilă densitate şi concentrare de imagini paradoxale” (în spiritul inestimabilei colecţii de paradoxuri evanghelice), prin care poezia însăşi se spiritualizează, blamând frumuseţea exterioară, retorica trufaşă, stupidă şi efemeră, în numele accesului la înfăţişarea treimică a tainei Dumnezeieşti, "unul rotund şi întreg neîmpărţit”.

Hrănindu-se majoritar din concreteţea realului învestit cu nobleţea conceptului, poezia Lidiei Stăniloae se ţese într-un inspirat corpus de secvenţe alegorice ale condiţiei celui aflat pe calea primenirii propriei vieţi însetate de existenţa supremă: "Frunză cu ochii de pasăre tristă/ sus pe colină tremurătoare pluteşte –/ iată cu nori împletită/ frunză căutare prin scorburi prelinsă./ Unde-i prezentul? Departe –/ stă printre noi prea aproapele, stă în lumină/ frunză orbită străpunsă de raze. Faţa umbrită/ peste pământ îşi aruncă pata de umbră,/ ochii cei trişti caută ştirbitul albastru/ poate-i acolo, poate-i şi-acolo. Poate/ stă între noi prea aproapele – ascuns în ţărână/ miezul de umbră, miezul de noapte. Frunză cu vină/ Faţa umbrită-ţi întoarce, ochii de pasăre tristă/ plin sunt de roua căzută pe pata de umbră./ lacrima curăţă noaptea de noapte”.

Căinţa înlăcrimată, "elixirul de lacrimi”, fervoarea rugăciunii ne pot curăţi de moartea sufletească, de noaptea orbirii lui Saul pe drumul revelaţiei. Odată presimţită, ea are puterea de a aboli însuşi registrul protagonismului nostru faustic, ieşirile în decor, neinspirata egolatrie.

Alături de poemele lungi, multisecvenţiale, tip "Recviem pentru cel care n-a murit”, ni se oferă şi crochiuri emblematiste, sonete, poeme cu respiraţie aforistic-eminesciană, aducând aminte de celebrele La steaua, Mortua est, Glossa. Fără să-şi facă iluzii în privinţa înşelătoarei feţe a cuvintelor ("pe buze zâmbet şi secure/ ascunsă-ntre silabele perfide”), Lidia Stăniloae se foloseşte, totuşi, de vertiginosul lor filon, singurul cunoscut în cursa omului către sine şi către semenii săi, cititorii, spre a-şi împărtăşi inefabila bucurie: "Eu am văzut, eu!/ Eu sunt ochii care-au primit lumina/ crescând peste miez, peste hău/ Am văzut/ cum cojile au căzut/ şi-a rămas esenţa, divina“.

În limbajul noimelor eposului românesc traduce poeta trezvia omului religios, iar legenda Isoldei se converteşte în iubire sacră, comuniunea antinomiilor ducându-ne cu gândul la dicţiunea sapienţială a unui Dante sau a unui Shakespeare: "Şi nu-ndrăzneşte gura mea să-ţi spună/ cum aşteptat-am să cobori la mine/ ca să pricep deplina-ţi înălţime/ când spre viaţă moartea se cunună”.

În sonuri şi ritmuri de litanie şi de elegie folclorică, nava avariată a vieţii aspiră irepresibil spre o vita nova, restaurată în lumina taborică, a tainei în faţa căreia cuvintele pălesc şi decad într-un bruiaj inutil: "Cohorte atone – te cauţi printre ele,/ sărman cu priviri de ţurţuri bolnavi,/ o clipă, un fulger/ şi-atât./ Căci surdele şiruri/ n-au fost/ şi nu vor mai fi niciodată/ tu,/ cel căutat”. Cel căutat, invocat şi intuit ca supremă desăvârşire şi centru absolut al Creaţiei, este întrevăzut în Rugăciune în spiritul credinţei noastre populare, ca pelerin ce descinde când şi când pe la casa omului în semn de miraculoasă înviere a naturii şi a sufletelor pregătite să-l întâmpine, să cuprindă "necuprinderea”, dornice şi însetate "de setea nemărginirii”.

Alegorii ale smulgerii din "impura tină", ale mirării ca şansă a transfigurării poetei sub copleşitoarea frumuseţe a mirelui sacru, poemele Lidiei Stăniloae se înscriu la cota de vârf a lirismului românesc de inspiraţie creştină. Ele ilustrează nu numai un destin poetic ce sfidează entropia tehnologică şi înrobirea neantului, ci şi "replica” perfect compatibilă a unui om crescut în casa şi universul unui sfânt şi savant-teolog şi traducător al Filocaliei, atins de aripa charismatică a poeziei.

Se cuvine ca aceste impresii ale noastre să fie sigilate de sentinţa autorităţii numite Dumitru Stăniloae: "(...) pe lângă valoarea sa artistică, această poezie constituie o contribuţie importantă şi o inepuizabilă sursă de îmbogăţire a reflecţiei teologice”.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!