Lumina literară şi artistică
CĂRȚILE PE MASĂ: Memoria sinelui

CĂRȚILE PE MASĂ: Memoria sinelui

Paul Aretzu, 23 Septembrie 2018

Concentrată, profundă, cerebrală, poezia Niculinei Oprea demonstrează o afinitate specială pentru claritatea ideilor, dând satisfacţie cititorului rafinat. Scriitoarea rămâne adepta unei ţinute grave, echilibrate, a meditaţiei cu o prelungire în metafizic, utilizând metafora cât mai abstractă, bazată pe suges­tie, pe inefabilitate. Aceste caracteristici se regăsesc în volumul Vieţile noastre şi vieţile altora (Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2017), titlu care disjunge, de la început, realitatea: în una intimă şi alta exterioară, una vădită şi alta de neexplicat, impenetrabilă. Sensul vieţii, se susţine, este transfigurarea în miez: „Îmi întorc faţa spre rugăciune/ chiar dacă pe zidul bisericii colcăie şerpii/ doar eu ştiu că nu mai sunt eu,/ ci sâmburele care a închis în el/ partea albă a lumii” (La apropierea definitivă).

Ajunsă la cumpăna timpului, în faţa propriei judecăţi, poeta dezavuează destinul mineral, care îi conduce viaţa în mod impersonal, memoria retractilă, care îşi rumegă eşecurile, chiar pe Dumnezeu care se ascunde, îndepărtându-se de entitatea sa. Acest stadiu liric este cel al elegiei înstrăinării, al nemairegăsirii de sine, al fricii de existenţă, de singurătate, de propria fragilitate. Inamicul numărul unu, martorul inexorabil este memoria. Prin aceasta, lumea se îndepărtează de esenţa ei, făcând loc invaziei de frig şi de frică. Este un început al crepuscularităţii, cu deziluzii fără leac, prevestind falsitatea soluţiei de viaţă, deşertăciunea, o deprimare plină de grotesc. Tonul depresiv pare a se agrava de la un poem la altul. Fragmentarea şi oglindirea, păianjenul, umbrele somnului sunt simptome ale sfârşitului timpului. Salvatoare pare a fi, însă, viziunea despre lume ca eternă reîntoarcere: „Doar fiicele mele –/ partea mea lăuntrică transplantată/ în carnea luminii –/ pot murmura cântece/ la pragul aducerii aminte, mărturisind/ trecerea noastră în neodihna cercului,/ în continua rostogolire/ către ninsoare.// Travaliul acesta/ este singurul rafinament pe care mi-l permit/ până la incinerarea memoriei” (Ultimul travaliu).

Toată fenomenalitatea existenţei, percepută ca trecere irevocabilă, dramatică, este sursă pentru o reflexivitate descurajantă, pentru o împlântare în chiar miezul vital al sinelui, pulverizând orizontul. Este, desigur, o poezie a frământărilor, a destructurării, a aneantizării: „Ai despuiat aşteptarea/ până la ultima literă.// După atâta trudă te biruie setea –/ găseşti doar ochiul de baltă/ refuzat de ceilalţi,// memoria ţi se scurge odată/ cu hainele care îţi cad în fâşii/ pe lângă trup” (Exerciţii de supravieţuire).

Simbolurile cardinale ale cărţii sunt timpul, toamna, memoria, care poartă în ea, ca într-un mormânt al remanenţelor, stadiile vieţii. Ele alcătuiesc, indirect, o stare melancolică, de factură expresionistă, clamând o suferinţă închisă. Scriitoarea este, însă, departe de orice formă de sentimentalism, adoptând o atitudine constativă, creând mozaicul unei trăiri. Realitatea însăşi este discontinuă, dezmembrată, reflectând aceeaşi alienare. Salvatoare pare, totuşi, „protecţia maternă”, aceea „de a împărţi, la naştere, sângele/ cu fiicele mele”, şi, chiar, „bucuria amiezii”. Vârstele sunt alegorizate ca anotimpuri, primăvara reprezintă stadiul de mireasă, toamna simbolizează senectutea şi, în fine, „Ca un copil rămas singur/ te temi de iarna aceasta,/ dar va trece ca toate vinovăţiile/ cum miezul acoperit de putrefacţie” (După războiul de cincizeci de ani). Într-un orizont asfinţit, mai vibrează ima­ginea copilăriei şi pecetea inelului. Prevalează, în cele din urmă, necunoscutul spre care ne îndreptăm: „Veşnic este doar semnul întrebării/ care îmi atârnă de gât/ asemenea unui clopot când/ se crapă de ziuă// între pereţii împodobiţi/ pentru petrecerea de dinaintea/ înşelătoriei” (Repetiţie finală). Sesizând riscul confuziei dintre real şi specular, dintre cunoaştere şi amăgire, poeta constată că pluteşte într-un tărâm al vidului, că este frustrată chiar de miezul existenţei. Monotematică, dar cu o diversificare rafinată a imaginarului, cartea Niculinei Oprea este o meditaţie existenţială gravă, sinceră, lipsită de artificiile emfazei, căutând adevărul din adânc, originea fiinţei, ferită de orice memorie exterioară.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!