Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică CĂRŢILE PE MASĂ: Cuvântul din poem

CĂRŢILE PE MASĂ: Cuvântul din poem

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Paul Aretzu - 22 Octombrie 2017

Într-un cuvânt înainte la volumul său de poeme, La taclale cu Dumnezeu  (Editura Vatra Veche, Târgu-Mureş, 2016), Nicolae Băciuţ aseamănă poezia unei rugăciuni, „Pentru că scrisul înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu. Şi dacă nu vrei să stai de vorbă cu Dumnezeu, de ce să mai scrii?” (Când stai de vorbă cu Dumnezeu). Cartea, susţine autorul, este scrisă într-o stare de iluminare, de insuflare, conferindu-i o puternică trăire.

Poemele incluse sunt, în general, imnuri, colinde, meditaţii, rugăciuni, dedicaţii, aspirând la o apropiere tot mai mare de divin. Nu sunt, tocmai, nişte taclale (cuvânt care implică mai mult un sens peiorativ), ci confesiuni, profesiuni de credinţă creştină. Sunt folosite, pentru aceasta, câteva simboluri consacrate, cum ar fi cel al purităţii, semnificând un nou început (o parusie): „A nins şi la Ierusalim,/ Şi seara asta nu e seară,/ E dimineaţa unei lumi,/ Care din nou în noi coboară.// A nins, dar nu pentru-a fi iarnă,/ Ci doar lumina-n noi s-aştearnă” (Alb de Ierusalim).

Ca o salbă de mărgăritare nepreţuite sunt prezentate marile evenimente creştine, Naşterea, Învierea, Înălţarea, făcând din întreaga Creaţie o familie şi o casă. Poetul îşi exprimă gratitudinea faţă de Dumnezeu, care ne împlineşte existenţa, aflându-se în noi şi în orizontul nostru nemărginit: „Numai tu nu spui nimic,/ numai tu spui totul,/ numai tu eşti pleoapă,/ numai eu sunt ochiul,/ numai tu eşti iarnă,/ fără de zăpezi - / eu sunt doar lucarnă/ când doar ziduri vezi,/ eu sunt trup de aer,/ când tu eşti veşmânt,// eu sunt doar silabă,/ când tu eşti cuvânt” (Paralele inegale). Uneori, însă, apar şi tonuri elegiace: viaţa îşi are sinuozităţile ei („Rămân bătut în cuie,/ scară ce coboară/ când suie” - Scara), Dumnezeu este un Homer din cer, care nu mai vede micile drame, moartea este un eveniment personal („Cum să spui:/ Doamne, îţi las ţie viaţa mea,/ să i-o dai celui nenăscut,/ să moară el în ea?” - Cum să spui), timpul este un nimicitor insidios.

Unele poeme sunt conectate la realitatea imediată: oraşul este reprezentat ca o hidră, ca loc al zădărniciei, existenţa este o telecomandă cu butoane pentru viaţă, uitare, moarte, Zilei Limbii Române i se dedică o odă. Veşnic ucenic al cunoaşterii, poetul se transformă (din smerenie) din subiectul în mijlocitorul acesteia: „Învăţ de-acum să fiu fereastră,/ prin care vrei să mă priveşti/ şi florilor să le fiu glastră” (Îngerire). El se proiectează în noţiuni abstracte, stele, niciunde, undeva, cer, ploi, culori, lumină etc. Asemenea lui Tudor Arghezi, şi el are nevoie de semne, de certitudini: „Atât de-aproape Dumnezeu -/ atât de departe;/ aş vrea să pot să-l ating/ ca pe o filă de carte,/ aş vrea să pot/ să-i spun pe nume -/ dacă are nume/ şi nu-i decât/ o vară-n care-a nins” (Clic). Frecvente sunt peisajele cu echivalenţă sufletească, mai ales cele autumnale sau hibernale: „Ascultă iarna/ cum se urcă-n trup,/ cum trece/ dintr-un anotimp/ în altul,/ cum în cuvinte/ i se simte saltul şi cum ninsoarea-i/ e un lup/ înfometat de înserarea/ care l-a uitat” (Ascultă iarna).

Reînvierea copilăriei aduce cu sine şi imaginea obiceiurilor imemoriale: „La uşă sunt colindători,/ vin dintr-un timp/ pe care nu-l ţin minte -/ cu chipuri de copii/ pe feţe de bătrân,/ încât acum pare nainte” (Colindători). Dumnezeu este inefabil, o concordanţă a contrariilor, o primăvară a celor din morminte: „Sunt dimineaţă/ şi nu aud în foşnet/ iarba care creşte/ până la glezne,/ până la inimă,/ până la ochi -/ ca un mormânt/ din care poţi privi afară/ şi poţi s-auzi/ cum Dumnezeu se face primăvară” (Primăvară). Scriitorul însuşi îşi doreşte o înviere sub crucea Mântuitorului, să împartă cu Acesta supliciile, să primească pacea luminii.

Nicolae Băciuţ recuperează dimensiunea religioasă a poeziei tradiţionaliste, insistând, în special, pe Naşterea Domnului, adică pe simbolul zăpezii ca nou început, neprihănit, pe sentimentul renaşterii sufleteşti. „Taclalele” sale cu Dumnezeu sunt, de fapt, convorbiri cu sine însuşi, sub insuflarea Duhului. Ele au solemnitate, dar tratează şi aspecte obişnuite, de zi cu zi. Dumnezeu fiind Cuvântul/ cuvântul, se regăseşte, cu siguranţă, şi în poem: „Un orb/ cu o mie şi unu/ de ochi/ te priveşte/ prin gaura cheii” (Poemul).