Documentar
Căderea Constantinopolului, tragedia lumii creștine

Căderea Constantinopolului, tragedia lumii creștine

30 Mai 2018

În urmă cu 565 de ani, într-o marți, a doua zi după Rusalii, orașul întemeiat de împăratul Constantin cel Mare era cuce­rit de turci. Căderea Constantinopolului a fost o tragedie pentru întreaga lume creștină, nu numai pentru cea orientală, ortodoxă. Ea s-a constituit ca o pată rușinoasă pentru toată creștinătatea. Fiindcă nimeni nu s-a mobi­lizat pentru a sprijini militar Bizanțul. Apărarea bizantinilor a fost una eroică. „Asediul a durat din 5 aprilie până în 29 mai.

În toată această tragedie este de subliniat singurătatea Constantinopolului și a Ortodoxiei. Împărații bizantini de dinainte de Constantin al XI-lea Dragases au văzut care era cursul istoriei și au făcut demersuri pentru salvarea ei. Manuil al II-lea Paleologul, care a stat doi ani în Occident, a căutat ajutor la Milano, Veneția, Paris, Roma, ba chiar și la Londra, dar s-a întors descurajat de insensibilitatea apusenilor. Venețienii și genovezii, care aveau contract de apărare cu Constantinopolul, nu au întreprins nimic ca orașul să nu dispară. Doar au beneficiat din plin de veniturile pe care le puteau încasa. Aceasta reprezintă o importantă cauză a slăbiciunii Constantinopolului, anume concesionarea comerțului în favoarea acestor două mari orașe maritime.

Lumea occidentală a fost infectată de ideologia lansată de papalitate la vremea aceea, anume că Ortodoxia este o erezie și că Biserica Ortodoxă este schismatică, și, astfel, ea trebuie să dispară, idei ce s-au infiltrat treptat-treptat în societatea occidentală. După criza iconoclastă, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, continuând cu al IX-lea, regii Franței, Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, i-au izgonit pe longobarzi din mijlocul Italiei și din Ravenna, odinioară posesiune bizantină, și au dat papei Ștefan al II-lea aceste teritorii, constituindu-se asemenea unui stat numit Respublica Romanorum. Statul acesta deținea ceea ce latinii au numit Patrimonium Sancti Petri. Papa a devenit conducător politic, iar succesele militare înregistrate de Carol cel Mare în Apus au întărit puterea papală.

Divergențe între bizantini și occidentali

Primul atac a fost dat de papa Nicolae al II-lea împotriva lui Fotie, acuzat de schismă, că nu cinstește pe Sfântul Duh ca provenind și de la Fiul (Filioque). Fotie îl înlocuise pe Ignatie, un patriarh foarte evlavios, depus forțat din scaun de politicienii bizantini.

Vasile al II-lea Macedoneanul, mort în 1025, cel mai mare împărat bizantin, cu succese militare extraordinare (a trăit 68 de ani, din care 39 pe câmpul de luptă), a lăsat imperiul într-o glorie și prosperitate extraordinară (trezoreria Bi­zan­țului avea în depozite 64.000 de tone aur), potolind toate popu­lațiile dușmane barbare. Menumo­rut, de exemplu, atunci când au venit trimișii regelui maghiar să ceară pământ în Transilvania, i-a refuzat categoric, invocând și faptul că stăpânul lui era împăratul Bizanțului, Dominus meus, Imperator Constantinopolitani est. De asemenea, Ahtum, un duce creștin ortodox din Banat și botezat la Vidin, a invocat aceeași autoritate.

Împărați iresponsabili

Decăderea galopantă a imperiului s-a petrecut după Vasile al II-lea Macedoneanul. Cel care a contribuit cel mai mult la dezastru a fost fratele lui Vasile al II-lea Macedoneanul, Constantin, care s-a bucurat de toate privilegiile petrecând în chefuri. Criza începe, iar vârful ei se manifestă în timpul lui Constantin al IX-lea Monomahul, care era un om de carte. Ști­ința și cultura au progresat în timpul lui, dar era slab administrator, prost militar și foarte imoral.

Contemporan cu Constantin al IX-lea Monomahul a fost un sfânt părinte, Nichita Stethatos, care are scrieri și în Filocalie. Supranumele lui Nichita de Stethatos, adică Pieptosul, i s-a dat pentru că a ținut piept imora­lității împăratului și acuzațiilor nebunești ale papei de atunci. Nichita era călugăr de Mănăstirea Studion. Mihail Cerularie, patriarh al Constantinopolului în acea vreme, fusese și el monah de Studion, succedând la tron lui Alexie Studitul, un monah simplu, care l-a îngrijit până în ultima clipă pe împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul. El i-a făcut o impresie foarte bună basileului pentru duhovnicia sa. Datorită relației lui cu împăratul, Alexie a ajuns patriarh, deși nu întrunea condițiile, însă a fost un bun patriarh. În timpul lor s-a petrecut Schisma cea Mare, care s-a întâmplat fiindcă împăratul l-a ignorat pe patriarh. A vrut să facă pe placul papei, încercând o alianță cu acesta.

Humbert, cardinalul înfumurat

În perioada 1050-1053, papa Leon al IX-lea a decis ca toate episcopiile, între care Arhiepiscopia din sudul Italiei, care includea peste 30 de episcopii, să fie scoase de sub autoritatea patriarhului, intrând sub jurisdicție papală. Acest lucru l-a mâhnit pe patriarh, dar împăratul Bi­zan­țului nu a avut nici un fel de reacție fiindcă spera să facă front comun cu papa, cu armata lui, contra normanzilor. Papalitatea a pierdut această luptă, episcopul Romei fiind chiar arestat pentru câteva luni în sudul Italiei. Atunci când a fost eliberat, l-a trimis pe cardinalul Humbert la Constantinopol. Humbert n-a vrut să stea de vorbă cu patriarhul, ci s-a dus la Mănăstirea Studion de lângă Constantinopol. Aici, trimișii papei au dat de starețul mănăstirii, Nichita Stethatos, cu care au avut discuții destul de aprinse. În urma acestora, occidentalii au vrut să plece înapoi la Roma, dar înainte de acest gest au mers la Sfânta Sofia și au depus anatema pe masa Sfântului Altar. Documentele lăsate de Humbert la Bizanț au fost traduse în limba greacă și, aflând patriarhul și oamenii de rând de conținutul lor, s-a produs o mare revoltă.

În al doilea mileniu creștin s-au întâmplat așadar mari abuzuri. Toate încercările de unire care s-au petrecut după aceea, și aici mă refer la Sinoadele de la Lyon (1274), Basel (1431), Ferrara- Florența (1438-1439), au reprezentat un fel de dictate plecate de la o ideologie greșită: Biserica Ortodoxă este eretică, neapostolică, fiindcă nu se află sub autoritatea urmașilor Sfântului Apostol Petru.

Un oraș pe pământ străin

În 1054 s-a încercat subordonarea Bizanțului oarecum pașnic, iar militar în 1204. Din 1204 Constantinopolul a dispărut până în 1261, când puterea bizantină a fost reinstalată. Dar nu numai Constantinopolul a ajuns sub stăpânire latină, ci întreaga peninsulă balcanică și chiar o parte din Asia Mică au devenit dominioane stăpânite de occidentalii catolici. Partea din imperiu care mai rămăsese în Europa nu se mai afla sub stăpânire bizantină, ci apar­ținea genovezilor și vene­țienilor. Mai mult, acestor nobili occidentali care ajunseseră să stăpânească teritorii în Răsărit li s-au alăturat sârbii și bulgarii, care au profitat de slăbirea militară a Bizanțului și și-au înființat propriile regate, devenind autonomi. Practic în peninsula balcanică teritoriile bizantine erau foarte puține. Constantinopolul ajunsese un oraș într-un pământ străin.

Armata bizantină ajunsese foarte slabă. Cel mai important moment politic dintre Schisma cea mare și căderea Bizanțului a fost Cruciada a patra. Când împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a revenit pe tron a fost nevoit să facă unirea de la Lyon din 1274. Toate celelalte tentative de unire petrecute la Basel și Flo­rența au fost pași spre prăbușirea Bizanțului.

O altă cauză a căderii Constantinopolului este legată și de unele grave derapaje morale ale anumitor împărați bizantini fondatori de dinastii în imperiu. La cele enumerate mai înainte putem adăuga și o cauză de ordin natural - așe­zarea geografică a imperiului, între Orientul barbar, islamic, și Occidentul neprietenos. Cruzimea cu care a fost tratată populația bizantină în timpul asediului Constantinopolului a fost fără margini. Creștinii uciși atunci și care se aflau în afara cetății s-au ridicat la circa 40.000. Aproximativ 60.000 de constantinopolitani au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi. Femeile, copiii, călugării au îndurat suferințe de neînchipuit. Mănăstirile au fost prădate, iar bogățiile personale ale oamenilor au fost jefuite de invadatori. Dezastrul a fost unul fără precedent în istorie. Solda­ților turci li s-a permis de către Mahomed al II-lea ca timp de trei zile să facă tot ce doresc în oraș. (Acad. Emilian Popescu)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!