Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Călătoria bisericii Schitului „Sfânta Maria“, Jercălăi

Călătoria bisericii Schitului „Sfânta Maria“, Jercălăi

Un articol de: Augustin Păunoiu - 07 Noiembrie 2008

În judeţul Prahova nu sunt foarte multe mănăstiri. Poate din acest motiv sunt şi atât de căutate, mai ales la sfârşit de săptămână. Aşezate mai ales în zona nordică a judeţului, ele reprezintă refugiul spiritual cel mai potrivit pentru cine doreşte să se roage în linişte, să respire un aer mai curat, să vadă pădurea ori, pur şi simplu, să descopere un loc nou. Din şoseaua care urcă dinspre Ploieşti către Focşani, spre Moldova, după trecerea podului peste râul Cricovul Sărat, călătorul are în faţă trei posibilităţi: fie coboară în Bărăgan, fie poate continua itinerarul spre Buzău, fie, urmând indicatorul aşezat la răscrucea drumurilor, să aleagă direcţia spre Schitul „Sfânta Maria“ - Jercălăi.

Noi am optat pentru ultima variantă. După şapte kilometri, întâlnim mănăstirea. Drumul merge paralel cu râul a cărui albie, destul de adâncă, poate fi observată din maşină. În stânga se înalţă Dealul Mare, loc renumit pentru podgoriile de aici, iar în dreapta poţi vedea câmpia unde terenurile arate aşteaptă să fie însămânţate cu grâu. Trecem prin Urlaţi, un orăşel cu câteva blocuri şi continuăm să urcăm, cotind la stânga. Traversăm un alt pod peste Cricov şi găsim lăcaşul-monument istoric care datează din 1731.

Odată intrat pe poarta mănăstirii, largă şi înaltă, asemenea celor din Ardeal, te simţi parcă alt om. Duhul bisericuţei de lemn, cu turla înaltă, care pare că săgetează cerul te pătrunde fără să vrei. O alee pietruită te duce până la uşa situată pe latura de miazăzi a bisericii, unde se află şi pridvorul construit din bârne vechi de stejar. „Pe vremuri, povesteşte părintele stareţ Cleopa Florescu, aici era vechea şcoală a satului. Tot în acest loc bătrânii se adunau pentru a judeca diferitele probleme ale obştii.“

Acum, în tinda bisericii, te întâmpină un monah în vârstă, cu părul lung şi alb, părintele Visarion. Ascultarea lui principală este cântarea la strană, dar pe lângă aceasta îl poţi întâlni de multe ori la lucru în via mănăstirii sau primăvara mai ales când sapă şi plantează, într-o grădiniţă amenajată de el, legume şi zarzavaturi. Are şaptezeci şi doi de ani, dar fiecare răsărit şi apus de soare îl găseşte în biserică. Psaltirea e lectura lui preferată, dar şi canoanele sfinţilor din Minei îi sunt la fel de dragi. Toţi cei care poposesc la mănăstire şi ajung să-l cunoască pe părintele Visarion cu greu îl pot uita. Răbdarea şi blândeţea chipului său te fac să fii şi tu mai bun, să laşi de-o parte mânia.

De la părintele Visarion nimeni nu pleacă cu mâna goală. Din puţinul lui cumpără icoane pe care le oferă celor ce vizitează mănăstirea. Când acestea lipsesc, îţi dăruieşte ce are, o bucată de pâine sau un fruct. Mănăstirea are puţini vieţuitori, 7 la număr. Cu toate acestea, la Schitul „Sfânta Maria“ vin mulţi oameni să ceară rugăciunile părinţilor de aici. Unii au probleme în familie, alţii vor să îşi găsească un serviciu. Fie ei înşişi suferinzi, fie copiii lor sau vreuna din rude, cei care ajung aici simt că Dumnezeu ascultă cererile lor şi primesc alinare în suflete.

Biserica din satul Lueriu, adusă pe domeniul regal de la Bran

După cum mărturiseşte şi inscripţia săpată în grinda de lemn care se află deasupra uşii de la intrare, biserica schitului datează din anul 1731 şi a îndeplinit iniţial rolul de lăcaş de rugăciune al credincioşilor din satul Lueriu-Reghin, din judeţul Mureş. Se crede totuşi că locul de origine al bisericuţei ar fi Ţara Oaşului, pentru că detaliile şi forma construcţiei sunt de provenienţă maramureşeană. În jurul ei s-a ridicat cimitirul satului şi, cu vremea, datorită tasării mormintelor din cauza ploilor, terenul pe care era aşezată a devenit instabil şi a adus costrucţia de lemn aproape de prăbuşire. În această situaţie, enoriaşii mureşeni au construit o altă biserică mai sigură şi mai spaţioasă, unde au adus o parte din obiectele de cult din vechiul lăcaş, precum şi cărţile de slujbă şi clopotul cu inscripţie slavonă.

Nu se cunoaşte câtă vreme s-a slujit în ea la Lueriu, dar după Primul Război Mondial ea a fost adusă pe domeniul regal de la Bran. Resfinţită de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului la 23 iulie 1939, i s-a dat un nou hram, „Adormirea Maicii Domnului“. Amplasarea bisericii la Bran nu s-a făcut în scop liturgic, ci doar pentru a înfrumuseţa împrejurimile castelului. De aceea, rămasă pustie şi nefolosită, după 1948, biserica a intrat într-un proces de deteriorare.

Salvată de la distrugere de patriarhul Justinian

Pe terenul mai multor domenii regale din ţară se aflau astfel de monumente de artă sacră care urmau să fie dărâmate de autorităţile comuniste. Pentru a le salva de la distrugere, soluţia pe care a găsit-o patriarhul Justinian a fost mutarea lor pe proprietăţile Patriarhiei Române. Aşa s-a întâmplat cu biserica aflată pe domeniul Castelului Pelişor, care a luat drumul către mare, poposind la Techirghiol, şi cu altele mutate la Olăneşti şi Dragoslavele.

Viaţa monahală a fost unul dintre aspectele care l-au preocupat îndeaproape pe patriarhul Justinian, întrucât ştia că monahismul a fost dintotdeauna forţa vitală a Bisericii. Prin eforturile sale a crescut numărul mănăstirilor şi al monahilor în plin regim comunist. Vicarul patriarhal din acea vreme, viitorul patriarh Teoctist, a fost cel căruia i-a fost încredinţată sarcina mutării, organizării şi înfrumuseţării schitului nou înfiinţat. Aici, în preajma vechilor ruine ale fostului lăcaş al schitului, care constituia un metoc al Mănăstirii Vărbila, aflată la cinci kilometri de sat, a fost aşezată bisericuţa din Ţara Oaşului. Lângă ea străjuieşte o cruce mare de piatră, veche de 400 de ani, adusă din părţile Dobrogei.

În numai două luni (aprilie-mai 1956) biserica a fost demontată şi reasamblată la Jercălăi, unde, într-un sătuc de pe Valea Cricovului Sărat din judeţul Prahova, Patriarhia Română deţinea mai multe hectare de vie, unde se obţinea vinul necesar slujbelor bisericeşti. Cu pictura restaurată în acelaşi an, 1956, la data de 16 noiembrie, biserica a fost sfinţită de acelaşi episcop Teoctist, delegat de patriarhul Justinian. Biserica salvată atunci de la distrugere a primit ca ocrotitori pe „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“.

Monument de artă maramureşeană

Construită în stil tradiţional, specific Ţării Oaşului, în formă de navă, cu altar îngust şi uşi împodobite cu chenare unde predomină motive geometrice (rozete, romburi, cercuri), biserica are o turlă înaltă de 28 de metri, acoperită cu şindrilă. Prispa şi pridvorul sunt elemente care au fost adăugate ulterior, posibil în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Armonia proporţiilor este desăvârşită, faţadele fiind realizate prin îmbinarea consolelor groase din lemn de stejar, bogate în ornamente sculptate cu migală. În interior există două straturi de pictură, una realizată în tempera, care datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, vizibilă astăzi numai pe bolta din naos şi pe catapeteasmă. Al doilea rând de zugrăveală, realizat în ulei, din 1838, a fost aplicat pe pereţi, conform pisaniei, de pictorul Strenţel Condrat. Pronaosul păstrează în condiţii foarte bune portretele ctitorilor picturii din 1838, Stăgilă Iacob şi Vlasa Ion, mărturie pentru soliditatea continuităţii spiritualităţii ortodoxe româneşti de dincolo de munţi.

Biserica a suferit din pricina celor două cutremure prin care a trecut în 1977 şi 1986, când turla înaltă a căzut şi o parte din acoperiş a fost avariat, fiind necesare atunci o serie de reparaţii.

Icoană a Maicii Domnului, adusă din Ţara Sfântă

Cu prilejul vizitei făcute de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române la Ierusalim, în anul 1975, pentru sfinţirea Aşezământului românesc din capitala Israelului, patriarhul Justinian Marina a primit în dar de la patriarhul Benedict al Ierusalimului o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi părticele din moaştele mai multor sfinţi: pruncii martiri de la Betleem ucişi de Irod, Sfântul Ierarh Nicolae şi Teopempt, sfinţii mucenici de la Muntele Sinai. Acestea au fost aşezate în biserica de lemn a Schitului Jercălăi, unde sunt cinstite de o mulţime de credincioşi. „Credinţa îi aduce pe oameni la biserică, spune părintele Cleopa. Faptul că sunt ascultaţi în rugăciunile lor, că simt ajutorul lui Dumnezeu, îi face să vină la Schitul „Sfânta Maria.“

Dar nu numai oameni din apropiere caută această biserică, ci chiar şi cei din locuri mai îndepărtate ajung aici, mai ales duminica, pentru a participa la Sfânta Liturghie.

 

Citeşte mai multe despre:   Mănăstirea Jercălăi