Editorial
Călătorie la mănăstire

Călătorie la mănăstire

Pr. Bogdan Ivanov, 26 August 2018

Vara este prin excelență anotimpul călătoriilor, despre care spun că sunt necesare ieșirii din sine și din locul viețuirii noastre cotidiene, pentru a ne redescoperi și mai mult pe noi înșine și lumea din care uzura și superficialitatea ne înstrăinează. Călătoria este un exercițiu al seriozității, pentru că nu o facem nepregătiți, ci dimpotrivă, ne dedicăm un timp consistent studiului și pregătirilor, din care nu poate lipsi bagajul de speranțe și așteptări. Călătorim pentru a ne îmbogăți și mai mult interior, pentru a ne lărgi universul spiritual și avem toate motivele să îi dăm dreptate lui Sadoveanu, care spunea că „o călătorie este cât o bibliotecă”. Este un lucru îmbucurător că pe harta călătoriilor noastre estivale se înscriu și mănăstirile, care sunt prin definiție oaze de credință și liniște, din care, dacă intrăm deschiși și sinceri, avem toate șansele să plecăm alt fel de oameni.

Pelerinajele sunt prin excelență călătoriile la mănăstiri sau la alte locuri sacre care, pe lângă faptul că presupun parcurgerea unui drum, preferabil pe jos, obligă la asumarea unei stări interioare de smerenie și penitență. Puțină lume mai știe astăzi că pelerinajul era una dintre penitențele (canoane de pocăință) pe care preotul duhovnic le dădea celor care se spovedeau și care se făceau vinovați de păcate grele. În Evul Mediu, pelerinajul era una dintre cele mai grele penitențe, întrucât presupunea bani, timp și asumarea unor riscuri, care la vremea aceea țineau de securitatea penitentului, a familiei și a bunurilor sale. Încă de atunci, pe harta Europei au apărut toposuri sacre, precum: Santiago de Compostela (moaștele Sfântului Iacob), Canterbury (moaștele Sfântului Thomas Becket) sau Loretto (casa Maicii Domnului). Peste toate acestea, locul Marelui Pelerinaj era Ierusalimul și care apărea ca un blazon de onoare pentru cel care îl vizita și care își lua supranumele de Hagi (Hagi Tudose, Hagi Dimitrie ș.a.).

Astăzi sunt nenumărate posibilitățile de a întâlni locuri sfinte, mănăstiri cu viață îmbunătățită sau urme ale geografiei credinței noastre, care sunt pentru noi repere de călătorii și pelerinaje aproape sau departe. Chiar dacă astăzi pelerinajele nu se mai fac pe jos, ci sunt călătorii ghidate profesionist cu avionul sau autocarul, ele nu trebuie să fie lipsite de starea de smerenie și căință a celui care vizitează locuri sfinte. Intrând în astfel de locuri ale credinței trebuie să o facem cu toată reverența pentru cei care trăiesc acolo și care și-au găsit acolo casa.

Este o mare cantitate de adevăr trist și amar în expresia „dacă vrei să distrugi un obiectiv, declară-l monument istoric” și care nu înseamnă altceva decât orientarea unor mulțimi avide de inedit și călătorii. Aceștia vor lua cu sine nu doar amintiri, fotografii sau suveniruri, ci și o particulă din viața care umple acel loc. De aceea există riscul imens pentru un monument istoric sau pentru o mănăstire ca în urma turiștilor care o vizitează în exces să rămână un deșert de viață, pustiită de curiozități, zgomot, ireverență și dorință de comerț. Dacă intrăm într-o mănăstire trebuie să avem cu noi întrebarea ce lăsăm noi în acel loc, și nu mă gândesc la donații, ci la împlinirile noastre sufletești și la rugăciunile noastre, care întâlnesc rugăciunile și speranțele celor care s-au rugat acolo înaintea noastră, formând un viu, un univers în care nu vei fi niciodată singur.

Vara e în toi, ofertele sunt multe, rămâne ca noi să alegem să trecem pragul mănăstirilor cu dorința sinceră de a ne întoarce de acolo cu speranțe înnoite și cu sufletele mai senine, lucruri pe care le lăsăm ca daruri de preț în aceste vetre ale credinței.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!