Căldăruşani, locul cu sfinţi din codrii Vlăsiei

Augustin Păunoiu, 11 Aprilie 2008

Aşezată în marginea „furioaselor pustietăţi ale pădurii Vlăsia“, cum spunea, pe la 1870, istoriograful Casian Cernicanul, mănăstirea Căldăruşani reprezintă cea mai de seamă ctitorie a voievodului Matei Basarab. Tot ceea ce oferă acest loc - linişte sufletului, frumuseţe ochiului, bucurie inimii - mărturiseşte apropierea de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, vorbeşte despre vremuri demult apuse, cu voievozi credincioşi şi viaţă duhovnicească înaltă.

Lacul care înconjoară mănăstirea, mărginit la răsărit de pădurea ce în fiecare anotimp îşi schimbă straiele, avea în vechime rolul strategic de apărare. Zidurile rezistente ale cetăţii şi puternicul turn al clopotniţei grăiesc de la sine despre vremurile de restrişte când românii se adăposteau aici fugind din calea invadatorilor.

Era ceasul înserării când am ajuns la Căldăruşani. Mănăstirea, mare şi albă, învăluită de mantia nopţii, părea nelocuită. Am intrat în biserică. În pridvor, de o parte şi de alta străjuiau două morminte vechi, având fiecare aprinse candele, care luminau cuminte înscrisurile pietrelor tombale.

În dreapta pridvorului am descoperit locul unde fusese îngropat mitropolitul Grigorie Dascălu. Învăţasem despre el în facultate, la cursurile de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Dar acum, vedeam cum ceva mult prea vechi îmi devenea foarte apropiat. Îmi plăcea mult faptul că, asemeni unui alt sfânt român, Casian, şi Grigorie avusese în tinereţe un prieten cu care călătorea, traducea, se ruga.

„Câmpia care se prăvale într-o căldăruşă“

Mănăstirea Căldăruşani poartă acest nume datorită aşezării sale. Situată pe o peninsulă, înconjurată din trei părţi de apă, cu un singur drum de acces pe latura de apus, mănăstirea stă că într-o căldare, povestea părintele Damian, economul obştii. Nicolae Iorga vorbeşte în lucrarea sa „Sate şi mănăstiri din România“ despre „câmpia care se prăvale într-o căldăruşă, în care izvoarele puternice au întins o pânză de apă ce se reînnoieşte sorbită de deasupra de soare. Frumoasa mănăstire se profilează pe fondul de păduri dese, înalte, pe care

le-a cruţat până acum vremea noastră şi spre care se desfac zidurile înălţate de Matei Basarab şi turnurile de zid de la trei biserici“. În jurul mănăstirii nu existau aşezări de oameni, ci numai păduri nesfârşite. De abia la sfârşitul secolului al XVII-lea există menţiuni despre apariţia unor comunităţi rurale.

Mănăstirea Căldăruşani i-au fost dăruite multe moşii, terenuri arabile, păduri. Şi astăzi, ca şi odinioară, rugăciunea se împleteşte cu munca câmpului.

Fiecare voievod, în decursul timpului, a adaugat noi danii la averea mănăstirii Căldăruşani. Pe la 1800, mănăstirea deţinea întinse moşii: păduri în Prahova, acareturi în Târgovişte, în Buzău, case în Bucureşti. Primul stareţ al modestului schit care exista pe locul mănăstirii l-a considerat pe voievodul Matei ca fiind un Alexandru Macedon al vremurilor de atunci. Mănăstirea era, la acea vreme, printre cele mai bogate ca proprietăţi, cu peste 300 de călugări. În zilele noastre, cei mai vârstnici localnici din localităţile limitrofe Căldăruşanilor, Lipia, Gruiu, Moara Vlăsiei îşi amintesc de perioada războiului, când carele cu brânză, cu vin, căruţele cu grâne veneau de la mănăstire fiind destinate celor în lipsă. Călugării aveau grijă să-i ajute.

Ctitorie care a liniştit doi voievozi

Începutul vieţii pustniceşti pe aceste locuri coboară în istorie până la domnia lui Matei Basarab, voievodul Ţării Româneşti. Acesta, cu prilejul unui conflict militar avut cu domnul Moldovei, Vasile Lupu, petrecut în toamna anului 1637, poposind cu oastea în codrul Vlăsiei, a descoperit în desişul pădurii o bisericuţă de lemn, dărăpănată din pricina vechimii şi împreună cu ea, un biet călugăr bătrân, stareţul micului schit. Părintele Lavrentie, actualul stareţ al Căldăruşanilor, istoriseşte: „Tradiţia spune că acest călugăr, văzător cu duhul, l-ar fi întâmpinat pe ostaşul aflat dinaintea sa cu cuvintele: «Să trăieşti Măria Ta!», Uimit, voievodul a întrebat de unde ştie cine este, iar pustnicul Partenie, pe numele lui, i-a dezvăluit că în vis fusese înştiinţat de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie că a doua zi va poposi aici domnul Ţării şi că va fi ajutat în necazul ce-l avea, dar să nu uite de binefăcătorul său, zidindu-i o biserică drept mulţumire“.

Cu vrerea lui Dumnezeu, confruntarea dintre cei doi domni fraţi de limbă, neam şi credinţă, nu a mai avut loc. Matei Basarab a avut câştig de cauză, iar înainte de a se întoarce la palat s-a oprit pentru a-şi împlini făgăduinţa. Biserica a fost zidită într-un timp foarte scurt, doar patru luni de zile la anul 1638, iar pictura a fost terminată mai târziu. Planul de construcţie al lăcaşului este specific secolului al XVII-lea în formă de treflă, cu abside laterale, cu trei turle, una principală în naos şi încă două mai mici, în pronaos.

Acasă la Sfântul Grigorie Dascălu

Grigorie a fost într-adevăr unul din marii ierarhi pe care Biserica i-a avut în secolul al XIX-lea. Strădaniile cărturăreşti, sufletul său aflat în căutare permanentă a apropierii de Dumnezeu au făcut să fie recunoscut ca „pildă de vieţuire duhovnicească şi de înţelepciune sfântă în păstrarea dreptei credinţe şi în tălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu“, cum scrie în Tomosul Sinodal privind canonizarea sa din 2006, la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.

Iubitor de învăţătură, tânărul Grigorie, după ce a deprins meşteşugul limbilor greacă şi latină la Şcoala de la Sfântul Sava, a plecat la Neamţ unde, împreună cu prietenul său Gherontie, a fost călugărit de chiar stareţul Paisie Velicicovski, cunoscut pentru duhovnicia sa.

Grigorie este cunoscut în istoria Bisericii cu numele de Dascălu, apelativ primit pentru întreaga lui viaţă în care a slujit cultura. Înainte de a ajunge Mitropolit al Ţării Româneşti, a tradus şi tipărit mai multe cărţi având conţinut dogmatic sau colecţii de predici aparţinând Sfinţilor Părinţi răsăriteni, printre care Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Ioan Damaschin.

Dornic să cunoscă rânduiala monahală mai amănunţit şi să asculte cuvintele unor duhovnici îmbunătăţiţi, a plecat împreună cu Gherontie, prietenul său, la Muntele Athos. Pe drumul de întoarcere au fost jefuiţi de tâlhari în Bulgaria, Gherontie fiind ucis de ei.

Rămas singur, de acum ierodiaconul Grigorie s-a retras la Mănăstirea Căldăruşani, unde liniştea locului era prielnică ostenelilor sale cărturăreşti. De aici a fost chemat, în 1823, la conducerea Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Intuiţia domnitorului Grigorie Ghica, primul domn pământean după perioada fanariotă, de a încuviinţa această alegere a fost una proniatoare atât pentru el, cât şi pentru domnitor.

În biserică au fost aleşi episcopi şi egumeni români, nu greci, cum se întâmplase în perioada fanariotă. Pentru acest gest, mitropolitul a avut de suferit atât din partea turcilor, care încredinţaseră grecilor administrarea multor mănăstiri, cât şi din partea ruşilor, care, ocupând pentru şase ani Ţările Române (1828-1834), au instituit taxe suplimentare asupra preoţilor şi a poporului. Înlăturat din scaun şi trimis în surghiun la Chişinău, după trei ani i s-a permis întoarcerea în Ţara Românească, la Buzău, unde, timp de un an, tipăreşte traducerile făcute în timpul exilului. A fost repus pe scaunul mitropolitan după care s-a retras la mănăstirea lui de suflet, Căldăruşani, tipărind chiar în anul morţii sale, 1834, colecţia „Vieţile Sfinţilor“, pe care le socotea foarte de folositoare pentru formarea duhovnicească şi luminarea sufletelor credincioşilor.

Stareţul Gheorghe a reaşezat viaţa monahală

Călugărul Gheorghe (1730-1806), alt ucenic al Sfântului Paisie de la Neamţ, s-a numărat printre stareţii care au contribuit la organizarea şi refa-cerea vieţii monahale din Căldăruşani şi Cernica. Din cauza persecuţiilor împotriva Ortodoxiei şi a aşezămintelor monahale din Ardeal, tânărul Gheorghe a plecat la 19 ani în Ţara Românească, unde a intrat în slujba unui ierarh grec şi astfel a ajuns la Muntele Athos. La Mănăstirea Vatoped a deprins regulile vieţii monahale: traiul în obşte cu slujbe zilnice, lecturi din Scriptură şi Sfinţii Părinţi, muncă, ascultare, sărăcie şi spovedanie deasă, rânduieli pe care le-a introdus apoi şi la Căldăruşani. În 1752 a primit tunderea în monahism, doi ani mai târziu devenind preot. Aproape 30 de ani a rămas lângă stareţul său, Paisie, după care, rugat de mitropolitul Ţării Româneşti, Grigorie al II-lea, să revigoreze viaţa mănăstirilor de la marginea Bucureştilor. A primit să conducă cele două obşti unde s-a creat o adevărată şcoală de ascetism ortodox. Curentul isihast pe care stareţul Gheorghe l-a preluat de la Sfântul Paisie şi care a fost răspândit de către ucenicii primului a rămas o constantă a vieţii monastice în chinoviile din Ţara Românească. Deşi moaştele sale se află la Cernica, călugării de la Căldăruşani îl consideră unul dintre părinţii care au statornicit temeinic rânduielile traiului monahal de aici. Smerit, blând, puţin la vorbă, deştept la privegheri şi răbdător în postiri, râvnitor la cele sufleteşti, dar şi la ostenelile trupului, Gheorghe a rămas chipul conducătorului model al unei obşti monahale. În timpul lui s-a construit biserica-paraclis din cimitirul mănăstirii. Dar cel mai mare merit al acestui stareţ este reaşezarea vieţii monahale pe stâlpii pravilelor bisericeşti după rânduiala Sfântului Munte Athos.

La 200 de ani de la mutarea sa la cele veşnice, stareţul Gheorghe s-a adăugat la ceata sfinţilor români.

Comorile din Muzeul Mănăstirii Căldăruşani

Muzeul Mănăstirii Căldăruşani cuprinde una dintre cele mai valoroase colecţii eclesiastice din Patriarhia Română, iar din Arhiepiscopia Bucureştilor este cea mai mare. Se poate spune că rivalizează cu marile colecţii muzeale ale ţării. Bazele lui au fost puse în jurul anului 1908 de ierarhul cu vocaţie de enciclopedist, Ghenadie Petrescu. Cel puţin, aşa aflăm din monografia scrisă de Damian Stănoiu. „Muzeul are forma actuală din vremea ierarhului Gherasim Cristea, acum episcop de Râmnic, iar aportul la organizare şi-a adus în 1973 ghidul de atunci al mănăstirii, Calinic Argatu, astăzi episcop al Argeşului, în timpul arhieriei lui Veniamin Nicolae, episcop-vicar al Buzăului. Ultimele schimbări în incinta muzeului s-au făcut în urmă cu trei ani, cu ocazia canonizării Mitropolitului Grigorie Dascălu, din iniţiativa şi cu binecuvântarea patriarhului Teoctist“, ne spune părintele Laurenţiu, custodele muzeului.

Toate exponatele sunt foarte valoroase. Icoanele pe care le adăposteşte muzeul sunt de mare preţ, iar preţul lor sunt lacrimile ţării. „Icoanele de aici - continuă părintele Laurenţiu - aparţin şcolii de pictură de la Căldăruşani, una dintre cele mai mari şcoli de pictură la care s-a format şi Nicolae Grigorescu, care a ucenicit pe lângă maestrul Evghenie Lazăr. Avem icoanele marelui pictor de pe la 1853-1854, la vârsta de 14-15 ani. Este perioada pre-barbizoniană sau ecleziastică, perioadă în care pictorul învaţă să „mettre en couleur“, să picteze icoanele într-un stil renascentist foarte frumos, uneori controversat de contemporanii săi, dar de un mare talent“. Din această perioadă se păstrează celebra icoană Hristos Judecător, Femeia samarineancă, apoi Sfinţii Gheorghe şi Dimitrie ca patroni ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti ca un preambul, ca o prefaţă la unirea Ţărilor Române.

Muzeul adăposteşte şi o parte din cărţile traduse şi tipărite la tipografia întemeiată de diaconul Grigorie Dascălu. O altă parte a acestei colecţii e reprezentată de veşmintele bisericeşti păstrate aici, veşmântul arhieresc complet al mitropolitului Ghenadie Petrescu, veşminte preoţeşti cu fir de aur masiv. Actuala sală a muzeului a fost înainte sala trapeză a mănăstirii.

Astăzi, Mănăstirea Căldăruşani este oaza de spiritualitate cea mai frumoasă pentru bucureştenii care doresc un loc de reculegere după o săptămână de muncă. Şi ca arhitectură, şi ca viaţă monahală şi ca aşezare este potrivită pentru cel care iubeşte liniştea, aerul curat şi cerul albastru. Aici a înflorit, cu multe secole în urmă, puternica mişcare isihastă, continuată şi astăzi de cei 28 de monahi pe care îi are obştea.

Mitropolitul Ghenadie Petrescu, un posibil sfânt

Intrat la vârsta de 14 ani în Mănăstirea Căldăruşani, ieromonahul Ghenadie a ajuns episcop de Argeş la 40 de ani. A refăcut bisericile mai vechi din eparhie, a întreţinut studenţi la învăţătură, a sprijinit cu bani diferite societăţi filantropice şi culturale. Pentru acestea şi alte calităţi, a fost ales, în 1893, Mitropolit Primat al României. În această funcţie a rămas doar trei ani, fiind demis pentru poziţia sa intransigentă în faţa regelui Carol I.

Retras la Căldăruşani, mitropolitul a primit peste puţin timp vizita regelui grav bolnav, care îi cerea în genunchi iertare pentru nedreptatea făcută. Ghenadie a acceptat recunoaşterea greşelii din partea lui Carol care a promis în schimb repararea clădirilor mănăstirii, ajunse într-o stare de degradare avansată. Înfiinţarea muzeului, înzestrarea cu vii şi construirea unui azil de bătrâni în Bucureşti au făcut ca mitropolitul Ghenadie să fie considerat al treilea ctitor al Mănăstirii Căldăruşani. În timpul păstoririi patriarhului Justinian a fost desfăcut mormântul fostului mitropolit din biserica de la Cocioc pentru a fi strămutat în pridvorul bisericii mari. Pe când deschideau mormântul, monahii prezenţi au fost cuprinşi de mireasma de tămâie care îi înconjura. Din cauza regimului comunist ateu, nu s-a putut da publicităţii acest eveniment. Obştea mănăstirii aşteaptă hotărârea Sfântului Sinod în vederea canonizării acestui mare mitropolit.

Sala tronului lui Matei Basarab

„Mănăstirea Căldăruşani este o mănăstire voievodală. Voievodul a construit această mănăstire cu gândul de a se retrage aici. Mănăstirea aceasta este construită după marile modele bizantine. Vodă îşi ţinea în această sală sfatul lui de taină. Întâlnim aceeaşi structură cu cea întâlnită la mănăstirea Polovragi. Apartamentele voievodale ale domnului sunt aşezate pe partea dreapta sus, iar cele ale doamnei erau situate la etaj, pe stânga. Aici sunt câteva cruci din secolul al XVII-lea de la şcoala de sculptură a stareţului Eftimie. A existat şi o şcoală de sculptură, iar sculptura creează dialog în biserică. Întreg iconostasul, uşile împărăteşti, amvonul, portalul, toate sunt de o valore inestimabilă. Se pot observa câteva cârje, potirul, dicherele, crucea pectorală, toate ale mitropolitului Ghenadie Petrescu. Apoi obiecte de argint, potire, discuri de argint, obiecte din secolul al XIX-lea, cruci, engolpioane. Mănăstirea Căldăruşani este o mănăstire-cetate, una dintre cele mai mari, care, alături de Comana şi Snagov, asigura apărarea Bucureştilor. Matei Basarab, în 1638, a construit biserica, iar în 1639, a terminat cetatea. În timpul Postului Mare, voievodul se retrăgea aici, avea duhovnicul său în mănăstire, avea sfătuitori şi se ruga. Aici a fost mănăstirea cea mai dragă lui Matei Basarab. „Dacă privim tablourile voievodale - explica părintele muzeograf - putem să spunem că Bizanţul este la el acasă în Ţara Românească, în timpul voievodului muntean. Această epocă este mai înfloritoare chiar şi decât cea a lui Ştefan cel Mare. Matei Basarab are mai multe ctitorii decât domnitorul moldovean, pentru că avut parte de o domnie liniştită“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!